ICCJ. Decizia nr. 2374/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2374/2008
Dosar nr. 580/42/2007
Şedinţa publică de la 10 iunie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 154 din 11 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamantul D.D. în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii - prin U.M. RR Bucureşti şi M.G.C. - director Serviciului Român de Informaţii, a anulat Ordinul din 22 noiembrie 2006, a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia avută anterior emiterii ordinului şi a obligat pârâtul Serviciului Român de Informaţii la plata drepturilor salariale începând cu data emiterii ordinului până la reintegrarea efectivă precum şi la plata sumei de 10.000 RON daune morale şi a sumei de 3.336,82 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
Totodată, instanţa a respins acţiunea reclamantului faţă de M.G.C.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că soluţia se impune, având în vedere că pârâtul Serviciul Român de Informaţii nu a făcut dovada motivelor trecerii în rezervă a reclamantului, conform temeiului de drept reţinut în ordinul respectiv şi că, deşi trecerea sa în rezervă s-a dispus în temeiul art. 43 alin. (1) lit. b) şi al art. 85 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 80/1995 pentru motive determinate de nevoi ale Serviciului Român de Informaţii, s-au avut în vedere abateri disciplinare constând în special în nerespectarea normelor legale privind întocmirea şi circulaţia documentelor clasificate, abateri care, dacă erau probate, puteau atrage incidenţa prevederilor art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995.
Ca o consecinţă a anulării ordinului de trecere în rezervă a reclamantului, s-a reţinut că se impune reintegrarea reclamantului în postul avut anterior emiterii ordinului, cu plata tuturor drepturilor salariale de care a fost lipsit începând cu data trecerii acestuia în rezervă şi până la reintegrarea efectivă.
Instanţa de fond a mai reţinut că, prin emiterea ordinului nelegal, reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cauzat de dezbaterea cazului său în presa scrisă şi cea a audiovizualului, care i-a afectat viaţa de familie, starea de sănătate şi calităţile de militar şi ofiţer de informaţii. Ca atare, acesta este îndreptăţit la primirea despăgubirilor pentru aceste daune morale, în sumă de 10.000 RON.
Cu privire la pârâtul M.G.C., instanţa a reţinut că acesta nu poate fi obligat în solidar cu instituţia pârâtă la plata sumelor reprezentând despăgubiri pentru daune, având în vedere că ordinul de trecere în rezervă al reclamantului s-a emis urmare a hotărârii Biroului Executiv al instituţiei şi nu exclusiv prin voinţa directorului acesteia.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul D.D., cât şi pârâtul Serviciul Român de Informaţii prin U.M. RR Bucureşti.
Pârâtul Serviciul Român de Informaţii prin U.M. RR Bucureşti a declarat recurs şi împotriva încheierii din 6 septembrie 2007 pronunţată în cauză de aceeaşi instanţă.
Prin recursul declarat de reclamantul D.D., întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 raportat la art. 3041 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, s-a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării şi a directorului Serviciului Român de Informaţii, M.G.C.., la plata despăgubirilor solicitate pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, în solidar cu autoritatea publică pârâtă şi al acordării sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale, în scopul acoperirii întregului prejudiciu suferit, ca urmare a emiterii de către autoritatea pârâtă a actului administrativ contestat, de excludere, în mod nelegal, din rândul cadrelor militare.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul - reclamant a arătat că prin cererea de chemare în judecată adresată instanţei de contencios administrativ a solicitat expres ca despăgubirile pentru prejudiciul ce i-a fost produs să fie suportat de domnul M.G.C., în solidar cu instituţia pe care o conduce, în considerarea faptului că domnul Maior a emis cu intenţie şi cu încălcarea legii actul administrativ contestat.
A mai susţinut recurentul-reclamant că motivarea instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii sale faţă de pârâtul M.G.C. este lipsită de temei legal întrucât a luat cunoştinţă de stenograma Biroului Executiv al Consiliului Director, numai la data de 19 iulie 2007. Potrivit acestui document, trecerea sa în rezervă s-a făcut de organul de conducere, însă conform art. 21 din Legea nr. 14/1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, preşedintele Biroului Executiv al Consiliului Director este directorul Serviciului Român de Informaţii, context în care, în opinia recurentului-reclamant, M.G.C. este principalul vinovat de nerespectarea legii din interiorul instituţiei.
În fine, pe acest aspect, recurentul a mai învederat că excluderea sa din instituţie nu s-a realizat pentru pretinse abateri ci pentru a se bloca demascarea de noi abuzuri şi ilegalităţi săvârşite de ofiţeri Serviciului Român de Informaţii, fiind totodată inexplicabilă atitudinea directorului Serviciului Român de Informaţii, care, deşi legal citat, nu a dat curs citaţiilor, demonstrând un real dispreţ la adresa instanţei.
Pe aspectul plăţii daunelor morale, recurentul-reclamant a arătat că deşi instanţa de fond i-a acordat cu acest titlu suma de 10.000 RON, îşi menţine cererea iniţial formulată, pentru plata sumei de 100.000 RON. În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a indicat că şi în prezent seria de abuzuri şi inegalităţi comise de conducerea Serviciului Român de Informaţii la adresa sa continuă, nefiind reintegrat efectiv pe funcţia avută anterior, ceea ce este de natură a-l umili şi a-i ştirbi demnitatea.
Fără a aduce critici concrete faţă de modul în care instanţa de fond a examinat şi evaluat acest capăt de acţiune, recurentul-reclamant a prezentat, în dezvoltarea motivelor de recurs, metodele şi mijloacele compromiţătoare prin care susţine că reprezentanţii oficiali ai Serviciului Român de Informaţii i-au ştirbit reputaţia şi calităţile de ofiţer de informaţii, cum ar fi expunerea la data de 6 decembrie 2006, prin purtătorul de cuvânt al Serviciului Român de Informaţii, a statutului şi situaţiei sale profesionale, pe un post local TV, la o emisiune de ştiri, când s-a menţionat că trecerea sa în rezervă s-a făcut pentru motivele şi determinat de nevoile instituţiei.
S-au mai evidenţiat de către recurent, acţiunile întreprinse prin executorul judecătoresc şi refuzul pârâtei de a-i comunica actele solicitate, inclusiv actul administrativ contestat, cu precizarea că solicitarea de reparare a daunelor morale şi acordarea de despăgubiri în cuantum de 100.000 RON este fundamentată şi pe modalitatea nelegală în care pârâtul a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de inestimabile prejudicii morale, prin lezarea onoarei şi reputaţiei sale, fiind întrunite cerinţele de acordare a reparaţiei pecuniare solicitate, respectiv caracterul cert al prejudiciului şi nerepararea lui până în prezent.
În fine, evidenţiind repercusiunile trecerii sale în rezervă, nelegale şi intempestive, după o carieră de 14 ani, în planul vieţii de familie, afectată în mod evident de şocul suferit, recurentul-reclamant a indicat că şi defăimările ce i-au fost produse prin presă şi prin alte mijloace, trebuiesc de asemenea reparate, făcând ample referiri la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia tratamentelor degradante, conform art. 3 din Convenţie.
La rândul său, recurentul-pârât, Serviciul Român de Informaţii, prin motivele de recurs îndreptate împotriva sentinţei instanţei de fond, a criticat hotărârea pronunţată, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Un prim motiv de critică s-a întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât susţinând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, potrivit art. 261 C. proc. civ.
În opinia acestui recurent, instanţa de fond s-a rezumat la admiterea cererii reclamantului, fără a arăta considerentele care au determinat dispunerea acestei măsuri şi fără a motiva înlăturarea apărărilor pârâtului.
Potrivit recurentului-pârât, actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat face parte din categoria celor prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care pot fi atacate numai pentru exces de putere, astfel că se impunea analizarea „motivelor şi nevoilor” unui serviciu de informaţii numai prin raportare la acest text de lege, ceea ce în cauză însă nu s-a realizat.
Un al doilea motiv de critică, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează susţinerea recurentului-pârât în sensul că hotărârea atacată s-a dat cu greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare.
Potrivit acestui text de lege, recurentul-pârât arată că deşi trecerea în rezervă a intimatului- reclamant s-a făcut „pentru alte motive sau nevoi ale Serviciului Român de Informaţii” (teza a II-a art. 85 alin. (1) lit. e), instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu s-a dovedit că trecerea în rezervă s-a făcut pe seama unei reorganizări a unităţii sau reducerii unor funcţii, aşa cum este menţionat în temeiul legal al ordinului.
S-a mai arătat de către recurentul-pârât că în cauză s-a probat că ofiţerul-reclamant nu îndeplineşte cerinţele de ordin psihologic necesare unui ofiţer de informaţii, cerinţele legale în materia informaţiilor clasificate şi în plus nu a respectat disciplina militară, ordinele şi regulamentele militare, intrând astfel sub incidenţa prevederilor tezei a doua a art. 85 alin. (1) lit. e), mai cu seamă că din actele depuse rezultă că reclamantul a recunoscut că a încălcat normele legale în materie, prin listarea neautorizată a unor materiale şi apoi prin scoaterea lor din incinta unităţii pentru a fi înmânate către o terţă persoană. Astfel, în opinia recurentului-pârât, faţă de cele arătate, dată fiind incompatibilitatea ofiţerului cu regulile ce privesc protecţia informaţiilor clasificate, ceea ce a şi impus trecerea sa în rezervă, încetarea raporturilor de serviciu în condiţiile art. 85 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 80/1995 a avut loc, în mod corect şi legal, contrar celor nemotivat reţinute de instanţă.
În fine, un ultim motiv de critică al recurentului-pârât, întemeiat tot pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la acordarea neîntemeiată a daunelor morale chiar şi numai în parte către reclamant, câtă vreme, astfel cum susţine acest recurent, reclamantul şi soţia sa au fost prezenţi la diferite emisiuni TV, făcând publice cele întâmplate şi întrucât instanţa nu a arătat de unde rezultă ştirbirea calităţii de militar şi ofiţer de informaţii în condiţiile în care a fost trecut în rezervă în baza unui temei legal care nu se referă în mod direct la atitudini culpabile ale reclamantului.
Recurentul-pârât, printr-un recurs separat, a atacat şi încheierea de şedinţă din data de 6 septembrie 2007, prin care s-a dispus suspendarea Ordinului din 22 noiembrie 2006 emis de Directorul Serviciului Român de Informaţii, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului având ca obiect anularea actului administrativ suspendat.
În esenţă, motivele de recurs îndreptate împotriva acestei încheieri au vizat faptul că instanţa a admis cererea de suspendare fără a arăta consideraţiunile care au determinat dispunerea unei astfel de măsuri şi mai cu seamă fără a înlătura motivat apărările recurentului-pârât.
S-a mai arătat că instanţa nu a examinat practic întrunirea cumulativă a cerinţelor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, fiind făcute referiri numai cu privire la paguba iminentă invocată de reclamantul-recurent, cu reluarea aspectelor de fond ale cauzei.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de amplul material probatoriu administrat de ambele părţi, de prevederile legale incidente dar şi faţă de motivele de recurs formulate de cei doi recurenţi, reţine că nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant în raport cu sentinţa atacată, iar ale recurentului-pârât numai în parte, în limitele ce se vor arăta, urmând a fi totodată respins recursul recurentului-pârât împotriva încheierii din data de 6 septembrie 2007, în considerarea celor în continuare prezentate.
Dată fiind interconexiunea între recursurile formulate în cauză, privind hotărârea dată asupra fondului cauzei, Înalta Curte va grupa argumentele şi considerentele sale faţă de toate criticile aduse, evidenţiind după caz elementele distinctive.
Prin Ordinul Directorului Serviciului Român de Informaţii din 22 noiembrie 2006, în temeiul art. 43 alin. (1) lit. b), art. 85 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, a fost trecut în rezervă, din oficiu, căpitanul D.I.D., pentru motive determinate de nevoi ale Serviciului Român de Informaţii.
Ordinul semnat de Directorul Serviciului Român de Informaţii M.G.C. a fost declasificat în conformitate cu aprobarea directorului Serviciului Român de Informaţii din 8 decembrie 2006.
După cum corect a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că actul administrativ atacat este nelegal, în condiţiile în care, în cuprinsul său, nu sunt reţinute, cel puţin sumar, cu rezonabilă motivare şi descriere, după cum constant se reţine şi în jurisprudenţa comunitară şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, motivele concrete şi nevoile distincte care, în cauză au determinat o astfel de măsură de trecere în rezervă.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cadrele din sectoarele operative ale Serviciului Român de Informaţii sunt funcţionari publici care îndeplinesc exerciţiul autorităţii de stat, având drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru această calitate, ceea ce înseamnă că şi recurentul-reclamant beneficiază şi de incidenţa reglementărilor din Legea nr. 188/1999, republicată, a funcţionarului public.
Este adevărat, astfel cum susţine recurentul-pârât că trecerea în rezervă a recurentului- reclamant s-a făcut în temeiul art. 85 alin. (1) lit. e) teza a II-a, respectiv „alte motive sau nevoi ale Ministerului Apărării Naţionale”, ceea ce nu înseamnă însă, că cel puţin minimal şi cu rezonabilă expunere, respectivele motive sau nevoi ar putea fi indicate.
Mai mult, ordinul în discuţie nu face referire la alte documente interne care, în măsura în care s-ar fi prevăzut că fac parte integrantă din cuprinsul său, ar fi putut eventual complini în acest fel lipsa oricăror menţiuni din ordinul atacat.
Nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât în sensul că nevoile Serviciului Român de Informaţii şi motivele avute în vedere sunt cele menţionate în chiar recursul motivat, respectiv cerinţele de ordin psihologic necesare unui ofiţer de informaţii, cerinţele legale în materia informaţiilor clasificate şi nerespectarea disciplinei militare, a ordinelor şi regulamentelor militare, ca elemente ce intră sub incidenţa prevederilor tezei a doua a art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995, întrucât nici în ordinul atacat şi nici în actele interne premergătoare nu au fost calificate ca atare respectivele cerinţe.
Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate să nu constate că respectivele cerinţe, prin conţinutul şi consecinţele lor se apropie mai degrabă de celelalte temeiuri prevăzute de art. 85 din Legea nr. 80/1995, ce permit trecerea în rezervă în anumite situaţii, cum ar fi, manifestarea dezinteresului în îndeplinirea atribuţiilor şi sarcinilor de serviciu sau în perfecţionarea pregătirii militare [art. 85 lit. i)], sau comiterea de abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziţii legale [art. 85 lit. j)] sau chiar clasarea ca „apt limitat” [art. 85 lit. c)].
Dată fiind aşadar inconsistenţa dintre temeiul legal indicat în ordinul de trecere în rezervă şi pretinsele susţineri ale părţilor, neverificabile însă prin raportare la cele reţinute, în actul contestat, în lipsa motivării şi a indicării lor în cuprinsul acestuia, Înalta Curte apreciază că în mod corect, pentru acest motiv formal dar nu mai puţin important, ordinul atacat este nelegal şi în mod corect a fost anulat, cu consecinţa reintegrării recurentului-reclamant în funcţia avută anterior şi obligarea recurentului-pârât la plata drepturilor salariale începând cu data emiterii ordinului şi până la efectiva reintegrare.
Nu sunt aşadar întemeiate în raport de cele reţinute şi de prevederile legale menţionate, criticile recurentului-pârât vizând admiterea de către instanţă a acestui capăt de cerere.
Sunt întemeiate şi urmează a fi primite însă criticile recurentului-pârât referitoare la acordarea daunelor morale către recurentul-reclamant, chiar într-un cuantum substanţial redus faţă de cel solicitat prin acţiune (10.000 RON faţă de 100.000 RON daune).
În condiţiile concrete în care s-a dispus trecerea în rezervă a recurentului-reclamant, chiar printr-un ordin apreciat ca fiind nelegal, dar în care nu se fac nici un fel de aprecieri nici la activitatea profesională, nici la conduita morală şi nici la profilul psihologic al recurentului, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine că acesta a avut drept consedinţă ştirbirea reputaţiei recurentului, a imaginii sale, înjosirea şi umilirea sa, actele interne ale Serviciului Român de Informaţii depuse şi la dosar referitoare la presupusele abateri comise de recurentul-reclamant, nefiind făcute publice în vreun mod.
Având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte apreciază că reţinerea caracterului nelegal al ordinului de trecere în rezervă, emis pentru motivul invocat, reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă, suficientă şi rezonabilă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de către recurentul-reclamant, această soluţie fiind de altfel în acord şi cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie1.
Înalta Curte nu va reţine ca relevante susţinerile recurentului-reclamant referitoare la pretinsele acţiuni cu vădit scop denigrator desfăşurate de Serviciului Român de Informaţii, pentru că acestea nu sunt susţinute de probele dosarului. Comunicatul de presă la care se referă reclamantul-recurent nu conţine practic nici un element de natură a-l înjosi sau umili pe acesta, fiind mai degrabă o reacţie la mediatizarea cazului, generată şi prin apariţiile şi interviurile acordate chiar de reclamantul- recurent şi soţia sa.
În fine, pe acest din urmă aspect, Înalta Curte reţine şi inaplicabilitatea în cauză a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate de recurentul-reclamant, pronunţată în materia „tratamentelor inumane” şi a „tratamentelor degradante” în sensul art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la împrejurările concrete de fapt şi de drept2, sus-arătate.
Pentru toate aceste considerente la care se adaugă şi cele referitoare la netemeinicia solicitării de obligare a pârâtului M.G.C. la plata daunelor morale, în măsura în care ar fi fost acordate, în sensul celor reţinute deja şi de instanţa de fond, Înalta Curte va respinge aşadar ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul-reclamant.
Pentru aceleaşi argumente, la care se adaugă şi cele punctual prezentate în analizarea recursului recurentului-pârât, se va admite acest recurs numai în sensul modificării în parte a sentinţei atacate, respectiv a respingerii cererii precizate de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale şi la înlăturarea obligării recurentului-pârât la plata sumei de 10.000 RON cu acest titlu.
Se vor menţine însă toate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În fine, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat şi recursul declarat de recurentul-pârât Serviciului Român de Informaţii împotriva încheierii din 6 septembrie 2007, a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în aceeaşi cauză, apreciindu-se în raport şi de soluţia pronunţată prin recursul de faţă, justeţea şi legalitatea măsurii de suspendare dispuse, pe temeiul legal arătat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul D.D. împotriva sentinţei civile nr. 154 din 11 octombrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâtul Serviciul Român de Informaţii împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că respinge cererea precizată a reclamantului D.D. de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale, ca neîntemeiată şi înlătură obligarea recurentului -pârât de la plata sumei de 10.000 RON cu acest titlu.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Serviciul Român de Informaţii împotriva încheierii din 6 septembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, pronunţată în aceeaşi cauză.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2008.
___________
1A se vedea hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza C. şi M. v. România.
2 În cauza Irlanda c/Royaume-Uni, din anul 1978, Curtea Europeană a definit pentru prima dată tratramentele inumane, ca fiind acele acte, de o gravitate deosebită prin care se provoacă victimei leziuni sau suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2373/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2375/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
