ICCJ. Decizia nr. 240/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 240/2008
Dosar nr. 3027/2/2007
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3027/2/2007 reclamantul G.L.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.N.P.D.A.S. obligarea acesteia să-i plătească prima de concediu pe anii 2001, 2002 şi 2006, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
În motivarea în fapt a cererii reclamantul arată în esenţă, că în anii 2001, 2002 şi 2006 a avut calitatea de funcţionar public în cadrul C.N.P.A.S., potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe de urgenţă s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel: art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 suspendă până la data de 31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 suspendă până la 31 decembrie 2005.
În susţinerea cererii reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisuri.
Prin întâmpinare, pârâta C.N.P.A.S. a solicitat respingerea acţiunii pentru motivul că dreptul reclamantului la plata primelor de vacanţă a fost suspendat succesiv prin lege.
Prin sentinţa civilă nr. 1444 din 29 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul G.L.A. A obligat pârâta la plata către reclamant a primei de vacanţă pe perioada 2001, 2002 şi 2006 actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Pentru a hotărî astfel a reţinut că normele de suspendare contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţie întrucât dreptul de remunerare a muncii ce aparţine dreptului la muncă nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o. societate democratică.
Totodată, normele de suspendare contravin şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, reclamanta fiind discriminată faţă de alţi angajaţi, precum şi art. 15 alin. (2) din Constituţie întrucât suspendă retroactiv un drept câştigat sub imperiul Legii nr. 188/1999.
Deşi exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2001 - 2006, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, aceasta însemnând însăşi înlăturarea dreptului.
Prin urmare, nu se poate reţine susţinerea potrivit căreia pentru anii 2001 - 2002 dreptul la acţiune al reclamanţilor este prescris, întrucât, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţa majora sa facă acte de întrerupere, legea fiind un caz de forţă majoră ce a împiedicat reclamanţii să formuleze acţiune.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs C.N.P.D.A.S. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare a arătat că potrivit art. 34 alin,(2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările si completările ulterioare, funcţionarii publici au dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Prin art. 3 din O.U.G nr. 33 din 26 februarie 2001. aplicarea prevederilor referitoare la acordarea prime, cu ocazia plecării în concediu de odihnă din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, au fost suspendate până la data de 1 ianuarie 2002.
Astfel, pentru anii 2001 - 2006, funcţionarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, întrucât dispoziţiile art. 34 al Legii nr. 188/1999. republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au fost suspendate prin legile bugetare anuale din acesta perioadă.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii Instanţei de Fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.P.D.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 1444 din 29 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 239/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 241/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
