ICCJ. Decizia nr. 2514/2008. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2514/2008
Dosar nr. 10637/1/2006
Şedinţa publică de la 18 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 112 din 30 martie 2006 Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, a admis excepţia de prescripţie a aplicării sancţiunii, formulată de reclamantul I.E. şi în consecinţă, a dispus anularea hotărârii din 25 august 2004 emisă de Consiliul Superior al Magistraturii.
În motivarea sentinţei se reţine că prin hotărârea atacată s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia de magistrat, pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 46 lit. c) teza a II-a din Legea nr. 92/1992, respectiv pentru că a „dispărut buna reputaţie”, faţă de împrejurarea existenţei Ordonanţei din 18 noiembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru infracţiunea prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi aplicarea unei sancţiuni administrative de 100 RON conform art. 181 C. pen.
În drept s-a stabilit că pârâtul nu a exercitat acţiunea disciplinară în termenul de un an prevăzut de art. 124 din Legea nr. 92/1992 de organizare judecătorească, republicată, admiţând astfel excepţia prescripţiei răspunderii disciplinare şi anulând actul atacat, cu referire la art. 1 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, în vigoare la data introducerii acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, susţinând că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii - motive de recurs ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că eliberarea din funcţie nu a fost dispusă ca o sancţiune disciplinară, astfel cum greşit a reţinut instanţa de fond, stabilind că era obligatorie cercetarea disciplinară, conform art. 125 din Legea nr. 92/1992 republicată. Art. 92 alin. (1) lit. f) din actul normativ menţionat prevede că magistratul poate fi eliberat din funcţie dacă „nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 46 lit. a)-e)”, actul atacat reţinând că procurorul I.E. a încălcat dispoziţiile art. 46 alin. (1) lit. c) teza a II-a din lege (condiţia de „bună reputaţie”), concluzie dedusă din faptul că a fost cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Se precizează că art. 46 din legea enunţată nu prevedea o procedură anume ce trebuia urmată pentru a se constata că un judecător nu mai îndeplineşte una din condiţiile impuse pentru a avea calitatea de magistrat şi de asemenea, art. 96 şi art. 92 nu erau cuprinse în capitolul de lege care se referă la răspunderea disciplinară a magistraţilor, astfel că Consiliul Superior al Magistraturii nu era obligat să urmeze procedura instituită de art. 121-130 din Legea nr. 92/1992.
Se susţine, astfel, de către recurent că actul atacat este un act administrativ supus controlului instanţei de contencios administrativ în baza Legii nr. 29/1990, acţiunea fiind supusă condiţiei de îndeplinire a procedurii prealabile prevăzută de art. 5 din lege. Întrucât reclamantul-intimat nu a urmat această procedură, instanţa de fond ar fi trebuit să respingă acţiunea ca inadmisibilă, în baza textului de lege menţionat.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În legătură cu natura juridică a actului atacat - hotărârea din 26 august 2006 a Consiliului Superior al Magistraturii - instanţa de fond, în mod corect a stabilit că art. 92 din Legea nr. 92/1992 reglementează limitativ cazurile în care magistraţii pot fi eliberaţi din funcţie.
Împrejurarea că pentru situaţia prevăzută de art. 92 lit. f) din legea menţionată nu este prevăzută o procedură specială de adoptare sau emitere a hotărârii de către Consiliul Superior al Magistraturii, nu înseamnă că în toate ipotezele la care face trimitere acest text, respectiv cele de la art. 46 lit. a)-e), se poate dispune eliberarea din funcţie a magistraţilor fără îndeplinirea unor condiţii procedurale reglementate de alte articole de lege.
Astfel, art. 121 din Legea nr. 92/1992 stabileşte că magistraţii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, iar art. 122 din aceeaşi lege prevede ca abateri disciplinare la lit. g) manifestările care aduc atingere onoarei şi reputaţiei profesionale.
Este evident astfel că neîndeplinirea de către magistratul aflat în funcţie, a condiţiei bunei-reputaţii, presupune săvârşirea de către acesta a unei abateri disciplinare, respectiv săvârşirea unei fapte prin care au fost încălcate normele deontologice, iar pentru aplicarea uneia din sancţiunile prevăzute de art. 123 din Legea nr. 92/1992 se impune respectarea procedurii obligatorii prevăzută de art. 124-131, deci inclusiv efectuarea cercetării prealabile.
În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că măsura luată faţă de reclamant are caracter disciplinar, iar procedura şi termenele de aplicare a sancţiunii sunt cele reglementate pentru răspunderea disciplinară.
Astfel, în mod legal şi temeinic a fost admisă excepţia prescripţiei răspunderii disciplinare, nefiind de conceput ca aprecierea referitoare la inexistenţa bunei reputaţii a magistratului să intervină abia la trei ani după apariţia motivului ce a condus la această concluzie, în speţă intimatul-reclamant continuând să-şi exercite, în acest interval de timp îndatoririle de serviciu, obţinând calificative maxime; în acest sens, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 124 din Legea nr. 92/1992 care prevăd un termen limită de un an pentru aplicarea sancţiunii disciplinare, termen calculat de la data săvârşirii pretinsei abateri.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind excepţia lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990, în mod corect instanţa de fond a respins această excepţie ca neîntemeiată, datorită priorităţii legii speciale, respectiv art. 129 din Legea nr. 92/1992 republicată, care prevede un termen de contestare în justiţie a actului emis de Consiliul Superior al Magistraturii, de 30 de zile de la comunicare.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, iar recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 112 din 30 martie 2006 a Curţi de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2511/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2517/2008. Contencios. Litigiu privind regimul... → |
|---|
