ICCJ. Decizia nr. 426/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.426/2008
Dosar nr.10162/2/2006
Şedinţa publică din 5 februarie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 17 noiembrie 2007, reclamantul I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.T.S. – U.M. Bucureşti constatarea nulităţii Deciziei nr. 6 din 5 octombrie 2006 pronunţată de S.T.S. – C.J.I. şi, pe cale de consecinţă: să se constate nulitatea Hotărârii nr. 27397 din 24 august 2006 emisă de STS – U.M. Bucureşti, precum şi nulitatea Deciziilor de imputare nr. 26532 din 28 iunie 2006, nr. 27399 din 24 august 2006 şi nr. 28199 din 12 octombrie 2006; să se constate încetarea angajamentului din data de 20 noiembrie 1997 în baza prevederilor art. 411 alin. (9) şi art. 85 alin. (1) lit. 9 din Legea nr. 80/1995; să se restituie reclamantului cheltuielile efectuate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de OG nr. 121/1988, conform prevederilor art. 41 din OG nr. 121/1998, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la 20 noiembrie 1997 a semnat un angajament prin care pârâtul s-a obligat să-i asigure pe durata şcolarizării la A.T.M. cheltuielile de întreţinere cu condiţia să îndeplinească serviciul de ofiţer activ timp de 10 ani, prevăzându-se sancţiunea restituirii sumelor în cazul părăsirii serviciului înainte de împlinirea acestei perioade.
Reclamantul a mai arătat că înainte de împlinirea termenului de 10 ani a fost nevoit să renunţe la cariera de militar, iar pârâtul i-a imputat cheltuielile de şcolarizare.
S-a mai arătat că prin Hotărârea nr. 27397 din 24 august 2006 pârâtul a respins contestaţia la Decizia de imputare nr. 26532 din 28 august 2006, fiind menţinută suma imputată, iar C.J.I. din cadrul S.T.S., prin Decizia nr. 6 din 5 octombrie 2006 a diminuat debitul de la 19.227,25 lei la 2.467,18 lei.
Reclamantul a susţinut, în principal, că nu datorează nici o sumă S.T.S., iar în subsidiar că suma de 12.467 lei depăşeşte cu mult cheltuielile efectuate de parat.
Pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 6 din 5 octombrie 2006, excepţie pe care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins-o, ca neîntemeiată, reţinând că în cuprinsul acesteia s-a menţionat calea de atac, conform art. 43 din OG nr. 121/1998, fără nici o altă procedură prealabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1871 din 27 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia nr. 6 din 5 octombrie 2006, Hotărârea nr. 26532 din 28 iunie 2006, Hotărârea nr. 27397 din 24 august 2006, Hotărârea nr. 27399 din 24 august 2006 şi Hotărârea nr. 28199 din 12 octombrie 2006 emise de pârât; a obligat pârâtul că emisă o nouă decizie de imputare prin care să stabilească pentru contravaloarea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării în cuantumul rezultat după diminuarea din totalul de 12.467,18 lei a cotei parte pentru perioada de 4 ani servită de reclamant ca ofiţer; a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunţa astfel Instanţa a reţinut că prin Decizia de imputare nr. 26532 din 28 iunie 2006, pârâtul a imputat reclamantului suma de 19.227,25 lei cheltuieli de întreţinere efectuate, sumă menţinută şi prin Hotărârea nr. 27397 din 24 august 2006 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor de la nivelul UM Bucureşti.
S-a reţinut, totodată, că Deciziile de imputare nr. 27398 şi 27399 din 24 august 2006 au un conţinut identic cu acela al primei decizii de imputare.
Instanţa de Fond a mai reţinut că, prin Decizia nr. 6 din 5 octombrie 2006, Comisia de jurisdicţie din cadrul S.T.S. a admis în parte plângerea reclamantului şi a diminuat suma de la 19.227,25 lei la 12.467,18 lei fără a deduce însă cota parte corespunzătoare perioadei servite ca ofiţer în activitate, respectiv 4 ani, conform angajamentului semnat de părţi.
În consecinţă, Instanţa a reţinut că, în raport de această împrejurare şi conform art. 6 alin. (2) din HG nr. 612/1992, actele de imputaţie sunt nelegale.
Referitor la susţinerea reclamantului că angajamentul de plată este nelegal, s-a reţinut că este neîntemeiată, întrucât acesta a fost încheiat în baza HG nr. 612/1991 şi nu poate fi modificat în raport de dispoziţiile legale ulterioare care nu pot retroactiva.
Împotriva acestei sentinţe au declara recurs atât reclamantul I.M., precum şi pârâtul S.T.S.
I. în motivarea recursului său, reclamantul critică soluţia primei Instanţe prin care pârâta a fost obligată să emită o nouă decizie de impunere, deoarece consideră că nu datorează nimic.
1. Recurentul îşi întemeiază această ipoteză pe ideea că el a trecut în rezervă „la cerere, pentru motive bine întemeiate", conform art. 85 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile art. 411 teza ultimă din aceeaşi lege, conform cărora în cazul trecerii în rezervă în temeiul art. 85 alin. (1) lit. g), părţile nu au obligaţii una faţă de cealaltă.
Consideră recurentul că aprobarea cererii sale de trecere în rezervă de către conducerea STS - UM Bucureşti reprezintă o recunoaştere din partea ei a îndeplinirii condiţiilor cerute de art. 85 lit. g).
În fine, arată recurentul că „motivele întemeiate" prevăzute de acest text se referă la solda sa prea mică ce nu-i asigură condiţii de trai decente.
2. De asemenea, recurentul îşi întemeiază susţinerea şi pe cuprinsul fişei de lichidare întocmită pentru el de S.T.S., depusă în dosar, dar ignorată ca probă de către Instanţa de Fond, după părerea lui.
Consideră astfel recurentul că dacă în fişa sa nu figura cu datorii faţă de unitate la data de 27 aprilie 2006, ulterior nu mai era admisibil ca S.T.S. să emită Decizia de imputare nr. 28532 din 28 iunie 2006.
3. Susţine recurentul că instanţa a considerat în mod greşit că dispoziţiile art. 411 din Legea nr. 80/1995 se aplică doar cadrelor militare din M.A.N., deşi S.T.S. a invocat ca temei al imputaţiilor sale art. 91 din aceeaşi lege.
Consideră recurentul că, dacă art. 91 care prevede obligaţii este aplicabil, deopotrivă va fi aplicabil art. 411 care prevede drepturi.
4. În fine, critică recurentul hotărârea pe motiv că Instanţa nu a acceptat ideea că un angajament de plată luat în baza unor dispoziţii legale, la un moment dat, poate fi modificat ulterior, ca efect al modificării legii.
II. În recursul său, pârâta critică sentinţa ca nelegală şi netemeinică, întrucât acţiunea trebuia respinsă, suma imputată fiind legală.
1. În motivare sunt reluate datele situaţiei de fapt ale speţei, recurenta arătând că imputaţia s-a emis având în vedere angajamentul de plată semnat de reclamant la 20 noiembrie 1997, iar valoarea acesteia s-a stabilit proporţional cu perioada contractuală nerespectată, din cei 10 ani în care reclamantul era obligat să activeze ca ofiţer al S.T.S.
2. Combate recurenta susţinerea reclamantului că art. 85 alin. (1) lit. g) s-ar corobora cu art. 411 din Legea nr. 80/1995 şi că angajamentul de plată ar fi deja reziliat prin acordul părţilor, arătând că, în realitate, angajamentul şi-a încetat valabilitatea prin efectul ordinului de trecere în rezervă a reclamantului din 30 aprilie 2006.
Arată recurenta că cele două articole invocate de reclamant se aplică doar cadrelor din M.A., iar nu tuturor cadrelor din S.N.A. şi nici celor din S.T.S., întrucât Legea nr. 80/1995 prevede expres această aplicare limitată.
3. În legătură cu temeinicia imputaţiei stabilite în final, după contestarea administrativă (Decizia nr. 6/2006), arată recurenta că valoarea a fost calculată legal pe baza „cheltuielilor de întreţinere" astfel cum sunt ele enumerate de art. 6 alin. (4) din HG nr. 612/1992, iar nu în limitele pretinse de reclamant.
4. Susţine recurenta că evaluarea pagubei s-a făcut legal, în raport cu data constatării pagubei, conform dispoziţiilor art. 50 din OG nr. 121/1998, iar nu raportat la data producerii pagubei, aşa cum a pretins reclamantul, fără temei.
5. În fine, arată recurenta că reclamantul nu putea beneficia de compensarea lunară a chiriei prevăzută de art. 3 alin. (1) pct. a) din HG nr. 1867/2005, deoarece deţinea o locuinţă proprietate personală în Bucureşti.
Recursul reclamantului nu se fondează, în vreme ce recursul pârâtei este întemeiat, sentinţa urmând a fi modificată în tot, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în fond acţiunea respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
1. Articolul 85 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 enumera limitativ situaţiile în care ofiţerii în activitate pot fi trecuţi în rezervă: literele a) - g).
Din formularea alin. (2) al aceluiaşi articol privind modul în care se face trecerea în rezervă rezultă că în situaţia de la litera g) trecerea în rezervă are loc la propunerea comandantului unităţii din care face parte cel care o solicită.
La data la care reclamantul a încheiat angajamentul – 1997 - Legea nr. 80/1995 nu prevedea şi alte efecte legate de trecerea în rezervă „la cerere, pentru motive întemeiate".
Articolul 411 din lege a fost introdus abia la 29 iunie 2001 prin OG nr. 90/2001 şi el reglementează efectele trecerii în rezervă asupra contractului - angajament încheiat de persoana admisă într-o instituţie militară de învăţământ pentru formarea ofiţerilor, în raport cu diferitele situaţii enumerate de art. 85 din lege.
Alin. (9) al art. 411 prevede posibilitatea rezilierii contractului prin acordul ambelor părţi în situaţia în care trecerea în rezervă se face potrivit art. 85 alin. (1) lit. g), în această situaţie părţile nemaiavând obligaţii una faţă de cealaltă.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea de trecere în rezervă pe dispoziţiile art. 85 alin. (1) lit. g), vrând să se prevaleze, ulterior, de dispoziţiile art. 41l alin. (9) considerate de el a-i fi aplicabile de drept.
Comandamentul unităţii a înaintat ierarhic cererea fără a obiecta, iar aceasta a fost aprobată de autoritatea competentă fără rezerve.
Pe conduita ambelor părţi îşi bazează acum recurentul supoziţia că angajamentul de plată subsecvent contractului de şcolarizare nu produce efecte, întrucât ar fi fost reziliat „prin acordul părţilor".
În speţă însă, atitudinile subiective ale părţilor faţă de cererea de trecere în rezervă a recurentului nu au relevanta juridică pe care acesta le-o conferă.
Aceasta deoarece dispoziţiile art. 411 nu se aplică raportului juridic dintre părţi, născut anterior modificării legii. Iar aplicarea retroactivă pe care o presupune recurentul este inadmisibilă în raport cu principiul neretroactivităţii legii civile.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului în subsidiar, asupra temeiniciei calculului imputaţiei, Curtea de faţă reţine că dispoziţiile art. 50 din OG nr. 121/1998 şi cele ale art. 6 alin. (4) din HG nr. 612/1992 au fost legal aplicate de către intimata - pârâtă. De asemenea au fost corect interpretate «per a contrario» dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din HG nr. 1867/2005, reclamantul neputând beneficia de compensarea pentru chirie în situaţia în care avea locuinţă proprietate personală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul I.M. împotriva sentinţei civile nr. 1871 din 27 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâtul S.T.S. – U.M. Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe pe care o modifică în tot în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului I.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 371/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 456/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
