ICCJ. Decizia nr. 3049/2008. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3049/2008
Dosar nr. 58/2/2007
Şedinţa publică din 24 septembrie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 3 ianuarie 2007, reclamanta SIF M. SA a solicitat anularea Deciziei nr. 245 din 23 noiembrie 2006 emisă de A.N.A.F. şi a deciziei de impunere nr. 119 din 4 iulie 2006 încheiată de organele de inspecţie fiscală ale Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili privind obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 2.477.444 lei, reprezentând T.V.A., majorări şi penalităţi de întârziere aferente.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că organele de inspecţie fiscală au stabilit în mod eronat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii prin utilizarea a două metode şi anume, metoda alocării directe şi metoda pro rata, identificând greşit şi categoriile de venituri obţinute din operaţiuni care dau drept de deducere.
Reclamanta a susţinut că nu pot fi utilizate cele două metode de determinare a T.V.A. deductibilă aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii destinate exclusiv activităţii de administrare imobiliară. Pentru această activitate, exercitată pe bază de contracte de închiriere, reclamanta a precizat că are dreptul la deducerea integrală a T.V.A. pe baza principiului alocării directe, întrucât închirierea reprezintă o operaţiune impozabilă cu drept de deducere pentru toate achiziţiile de bunuri şi servicii necesare conform clauzelor contractuale, chiar dacă nu se refacturează toate utilităţile la toţi clienţii.
Prin sentinţa civilă nr. 3337 din 13 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea, a anulat parţial Decizia nr. 245 din 23 noiembrie 2006 emisă de A.N.A.F., direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, şi Decizia de impunere nr. 119 din 4 iulie 2006 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, exonerând reclamanta de plata sumei totale de 1.909.677,36 RON compusă din 950.495 RON reprezentând T.V.A. şi 959.182,36 RON reprezentând majorări şi penalităţi de întârziere şi a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 64.525,64 lei.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta a respectat prevederile legale privind exercitarea dreptului de deducere a T.V.A. pe baza principiului alocării directe în cazul achiziţiilor de bunuri şi servicii destinate realizării de operaţiuni impozabile, în funcţie de destinaţia finală a acestora. Din aceste motive, s-a considerat ca fiind justificată alegerea reclamantei de a întocmi un singur jurnal de cumpărări, ceea ce de altfel nu poate afecta exercitarea dreptului de deducere.
Referitor la serviciile de reparaţii şi întreţinere a clădirilor, instanţa de fond a avut în vedere că T.V.A. aferentă este deductibilă numai proporţional cu gradul de ocupare a suprafeţei închiriate în total, astfel că au fost menţinute actele de control pentru T.V.A. deductibilă în sumă de 280.351 RON, pentru majorări de întârziere în sumă de 248.554,14 RON şi pentru penalităţi în sumă de 38.860,50 RON.
Exonerând reclamanta de plata diferenţei în sumă de 1.909.677,36 RON reprezentând T.V.A. deductibilă, majorări şi penalităţi de întârziere, instanţa de fond a motivat că pârâta a utilizat nelegal două principii diferite de deducere, întrucât metoda pro rata se aplică numai în cazul T.V.A. aferentă bunurilor şi serviciilor pentru care nu se cunoaşte destinaţia la momentul achiziţionării, ceea ce nu s-a constatat pentru achiziţiile efectuate de reclamantă în perioada supusă controlului.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs ambele părţi, solicitând casarea în parte a hotărârii ca nelegală şi netemeinică.
În recursul declarat de reclamanta SIF M. SA şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 61 din Legea nr. 342/2002 potrivit cărora are dreptul la deducerea integrală a T.V.A., indiferent de gradul de ocupare a suprafeţelor închiriate.
Recurenta-reclamantă a criticat soluţia de respingere a acţiunii în privinţa sumei de 567.765,64 RON reprezentând T.V.A. deductibilă, majorări şi penalităţi de întârziere aferente serviciilor prestate de SC M.A. SA, SC C.S. SRL şi SC C.I.E. SRL, arătând că activitatea de închiriere este o operaţiune impozabilă cu drept de deducere pentru toate achiziţiile de bunuri şi servicii necesare.
În acest sens, s-a precizat că în unele contracte de închiriere s-a stipulat refacturarea utilităţilor în funcţie de consum sau în sume fixe şi în alte contracte de închiriere, prin însăşi valoarea chiriei, societatea recurentă s-a obligat să pună la dispoziţia chiriaşului toate utilităţile necesare şi să-i asigure buna funcţionare a tuturor echipamentelor şi instalaţiilor date în exploatare, astfel încât deducerea T.V.A. aferentă trebuia admisă integral, nefiind relevant procentul de ocupare a suprafeţei prin închiriere.
Pârâta A.N.A.F a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi este lipsită de temei legal.
În primul motiv de recurs, pârâta a arătat că instanţa de fond nu a motivat în fapt şi în drept soluţia de admitere în parte a acţiunii şi nu s-a pronunţat asupra apărărilor pe care le-a formulat.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat pe fondul pricinii, recurenta-pârâtă a susţinut că nu au fost analizate prevederile legale incidente în cauză şi potrivit cărora, intimata-reclamantă nu era îndreptăţită la deducerea în totalitate a T.V.A. aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate, indiferent dacă acestea erau destinate desfăşurării activităţii principale, pentru care societatea era scutită de plata T.V.A., fără drept de deducere sau dacă acestea erau destinate desfăşurării activităţii secundare (închirierea spaţiilor imobilelor deţinute), care era supusă plăţii T.V.A., cu drept de deducere.
Pârâta-recurentă a criticat concluzia instanţei de fond privind dreptul intimatei-reclamante de a deduce T.V.A. pe baza principiului alocării directe, arătând că acest principiu poate fi folosit numai dacă societatea a ţinut evidenţa contabilă separată şi a dedus numai T.V.A. aferentă achiziţiilor de bunuri şi prestărilor de servicii destinate realizării operaţiunilor taxabile, respectiv activităţii de administrare şi închiriere a imobilelor.
De asemenea, a fost criticată concluzia instanţei de fond că utilizarea unui singur jurnal de cumpărări nu afectează exercitarea corespunzătoare a dreptului de deducere şi s-a susţinut că intimata-reclamantă avea obligaţia să întocmească mai multe jurnale de cumpărări pentru evidenţierea separată a operaţiunilor supuse T.V.A. cu drept de deducere faţă de operaţiunile scutite de T.V.A. fără drept de deducere, potrivit dispoziţiilor art. 25 pct. C lit. a) din OG nr. 3/1992.
Recurenta-pârâtă a reiterat apărările formulate la instanţa de fond privind legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate, motivând că intimata-reclamantă datorează sumele stabilite cu titlul de T.V.A. neadmisă la deducere, majorări şi penalităţi aferente, potrivit pct. 10.12 alin. (1) din HG nr. 512/1998, art. 20 din OG nr. 17/2000, art. 23 din Legea nr. 345/2002, art. 61 din HG nr. 598/2002 şi art. 147 din Legea nr. 571/2003, în raport de perioada în care s-a efectuat achiziţia de bunuri şi servicii destinate realizării de operaţiuni supuse obligaţiei de plată a T.V.A., cu drept de deducere.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, autoritatea pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă pentru lipsa menţiunii prevăzută de art. 3021 lit. b) C. proc. civ. privind hotărârea care se atacă.
Excepţia de procedură astfel invocată este neîntemeiată faţă de cererea de recurs formulată de reclamantă, care cuprinde toate menţiunile prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de ambele părţi ca nefondate, pentru următoarele considerente.
În perioada supusă inspecţiei fiscale 1 ianuarie 1999 - 30 septembrie 2004, reclamanta SIF M. SA a realizat două categorii de activităţi, care din punctul de vedere al T.V.A. se clasifică în operaţiuni scutite de plata T.V.A. şi operaţiuni impozabile.
Veniturile financiare obţinute de reclamantă din activitatea principală pentru care a fost autorizată şi anume, administrarea portofoliului de active financiare au rezultat din operaţiuni scutite de plata T.V.A., fără drept de deducere, conform prevederilor art. 6 alin. (1) pct. A lit. g) din OG nr. 3/1992, republicată, şi OUG nr. 17/2000, art. 9 alin. (2) lit. c) pct. 4 din Legea nr. 345/2002 şi art. 141 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/ 2003.
Reclamanta a desfăşurat şi o activitate secundară, de administrare imobiliară, care reprezintă o operaţiune supusă T.V.A. şi care dă dreptul la deducerea taxei aferente.
Această activitate a constat în efectuarea de operaţiuni legate de buna funcţionare a bunurilor imobile, gestionarea bunurilor mobile din patrimoniul societăţii, închirierea spaţiilor disponibile deţinute şi efectuarea diverselor prestări de servicii şi livrări de bunuri către terţi, în legătură cu aceste spaţii.
Pentru desfăşurarea activităţii de bază pentru care a fost autorizată şi a activităţii secundare de administrare imobiliară, reclamanta a achiziţionat bunurile şi serviciile necesare, exercitând dreptul de deducere a T.V.A. aferentă pe baza principiului alocării directe, în funcţie de destinaţia bunurilor şi serviciilor, respectiv pentru realizarea de operaţiuni impozabile şi realizarea de operaţiuni scutite de plata T.V.A., fără drept de deducere.
Obligaţiile fiscale suplimentare în sumă de 2.477.444 RON reprezentând T.V.A., majorări şi penalităţi de întârziere, au fost stabilite de organele de inspecţie fiscală prin recalcularea pro rata a T.V.A. deductibilă şi prin includerea la numitorul acestui raport a următoarelor categorii de venituri: dobânzi din depozitele proprii ale societăţii, diferenţe de curs valutar, penalităţi, provizioane, dividende şi venituri din reevaluare.
Referitor la modalitatea de exercitare a dreptului de deducere, organele de inspecţie fiscală au considerat că reclamanta a procedat nelegal la deducerea T.V.A. după principiul alocării directe, pe care l-a încălcat în ceea ce priveşte destinaţia bunurilor şi serviciilor achiziţionate şi proporţia utilizării lor pentru operaţiuni care dau drept de deducere şi pentru operaţiuni care nu dau drept de deducere.
În actele de control fiscal s-a reţinut că dreptul de deducere a T.V.A. a fost exercitat în mod nelegal şi pentru bunuri şi servicii care nu au avut ca destinaţie desfăşurarea activităţii specifice a societăţii, care sunt operaţiuni scutite de T.V.A., fără drept de deducere.
Actele astfel întocmite şi pe cale de consecinţă, obligaţiile fiscale calculate suplimentar, au fost corect anulate de instanţa de fond pentru suma de 1.909.677,36 RON, constatându-se că în cauză nu s-a justificat recalcularea T.V.A. de dedus pe bază de pro rata.
Legislaţia în vigoare în perioada supusă inspecţiei fiscale a prevăzut că T.V.A. deductibilă se determină prin aplicarea pro rata în situaţia realizării atât de operaţiuni cu drept de deducere, cât şi de operaţiuni fără drept de deducere, dacă în momentul achiziţionării de bunuri şi servicii nu se cunoaşte destinaţia lor, respectiv dacă vor fi utilizate pentru operaţiuni care dau drept de deducere sau pentru operaţiuni care nu dau acest drept.
Această reglementare, cuprinsă în pct. 10.12 din HG nr. 512/1998 şi pct. 10.16 din HG nr. 401/2000 pentru perioada 1 ianuarie 1999 - 31 mai 2002, în art. 61 alin. (4) din HG nr. 598/2002 pentru perioada 1 iunie 2002 - 31 decembrie 2003 şi în art. 147 alin. (7) din Legea nr. 571/2003 pentru perioada 1 ianuarie - 30 septembrie 2004, a fost de altfel indicată drept temei juridic al actelor administrativ-fiscale deduse judecăţii.
Cu toate acestea, organele de inspecţie fiscală au aplicat greşit reglementarea sus menţionată şi în contradicţie cu interpretarea dată acesteia în adresa nr. 262794 din 11 mai 2005 întocmită de Ministerul Finanţelor Publice, direcţia generală legislaţie impozite indirecte, au procedat la recalcularea T.V.A. deductibilă prin ambele metode de exercitare a dreptului de deducere.
Astfel, în actele administrative contestate au fost aplicate atât metoda alocării directe, cât şi metoda pro rata pentru determinarea T.V.A. deductibilă aferentă cheltuielilor de întreţinere, necesare menţinerii în stare de funcţionalitate a imobilului din patrimoniul reclamantei, considerându-se că dreptul de deducere nu trebuia exercitat şi pentru partea care revine societăţii din cheltuielile respective.
Pe baza înscrisurilor depuse de părţi şi a concluziilor expertizei contabile efectuată în cauză, instanţa de fond a constatat că reclamanta a utilizat corect metoda alocării directe pentru determinarea T.V.A. deductibilă, înregistrând în jurnalul de cumpărări numai achiziţiile de bunuri şi servicii destinate operaţiunilor impozabile şi fără a fi exercitat acest drept şi în cazul achiziţiilor de bunuri şi servicii destinate activităţii scutite de plata T.V.A.
Din evidenţa contabilă a societăţii reclamante a rezultat că s-a procedat la înregistrarea distinctă a cotei-părţi din cheltuielile cu bunurile şi serviciile alocate realizării de operaţiuni scutite, fără drept de deducere şi a cotei-părţi din cheltuielile cu bunuri şi servicii alocate realizării de operaţiuni impozabile, cu drept de deducere.
În consecinţă, reclamanta şi-a exercitat legal dreptul de deducere a T.V.A. pe bază de alocare directă şi nu pe bază de pro rata, aşa după cum s-a constatat în raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză şi în adresa nr. 262794 din 11 mai 2005 emisă de Ministerul Finanţelor Publice după analizarea metodei de gestiune şi de contabilizare distinctă utilizată în perioada 1 ianuarie 1999 - 30 septembrie 2004.
Raportat la documentele justificative prezentate de reclamantă, instanţa de fond a stabilit judicios că au fost corect evidenţiate achiziţiile de bunuri şi servicii pentru deducerea T.V.A. aferentă operaţiunilor impozabile, cu excepţia contabilizării serviciilor de reparaţii şi de întreţinere efectuate de SC M.A. SA, SC C.S. SRL şi SC C.I.E. SRL în privinţa cărora nu s-a ţinut cont de gradul de ocupare a suprafeţelor închiriate din totalul suprafeţei.
Conform prevederilor legale sus menţionate, T.V.A. aferentă serviciilor de reparaţii şi întreţinere a clădirilor parţial închiriate şi parţial utilizate pentru desfăşurarea activităţii proprii a societăţii nu este deductibilă integral, ci proporţional cu gradul de utilizare în realizarea de operaţiuni care dau drept de deducere a T.V.A.
Din raportul de expertiză contabilă rezultă că reclamanta nu a respectat aceste prevederi legale pentru deducerea T.V.A. aferentă serviciilor efectuate de cei trei furnizori, deoarece nu a avut în vedere gradul de ocupare a suprafeţei închiriate în totalul suprafeţei.
Recurenta-reclamantă nu a formulat obiecţiuni la aceste concluzii ale expertului contabil şi a criticat neîntemeiat soluţia de menţinere a actelor administrativ fiscale pentru suma de 567.765,64 RON reprezentând T.V.A. neadmisă la deducere, majorări şi penalităţi de întârziere.
În recursul declarat de reclamantă s-a susţinut fără temei legal că T.V.A. este deductibilă integral şi în cazul acestor servicii, faţă de împrejurarea că sunt destinate realizării aceleiaşi operaţiuni impozabile, cu drept de deducere şi anume, activitatea de administrare imobiliară.
Spre deosebire de utilităţile legate de imobilul închiriat parţial (energia electrică, energia termică, apa caldă, apa rece, salubrizare, întreţinere lifturi, pază, dezinsecţie, servicii de telecomunicaţii), a căror contravaloare se recuperează de la clienţi prin chirie, după repartizarea pe consumatori, pe baza unor criterii de alocare, în cazul cheltuielilor pentru reparaţii curente şi lucrări de întreţinere a clădirii, T.V.A. nu este deductibilă integral, ci proporţional cu gradul de utilizare în realizarea de operaţiuni care dau drept de deducere.
Modalitatea de determinare a T.V.A. deductibilă pentru cheltuielile de reparaţii şi de întreţinere a clădirilor a fost de altfel comunicată reclamantei cu adresa nr. 262794 din 11 mai 2005 a Ministerului Finanţelor Publice, în raport de aceeaşi situaţie de fapt referitoare la imobilul din patrimoniul societăţii, închiriat parţial în perioada supusă controlului fiscal.
Din aceste motive, se constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-reclamantă şi va fi respins recursul pe care l-a declarat cu privire la soluţia de menţinere a Deciziei nr. 245 din 23 noiembrie 2006 emisă de A.N.A.F. şi a deciziei de impunere nr. 119 din 4 iulie 2006 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili pentru suma totală de 567.765,64 RON, compusă din T.V.A. neadmisă la deducere în sumă de 280.351 RON, majorări de întârziere în sumă de 248.554,14 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 38.860,50 RON.
Pentru considerentele expuse anterior, va fi respins ca nefondat şi recursul declarat de A.N.A.F. împotriva soluţiei de anulare parţială a celor două acte administrative pentru suma totală de 1.909.677,36 RON, compusă din T.V.A. deductibilă în sumă de 950.495 RON şi majorări şi penalităţi de întârziere în sumă de 959.189,36 RON.
În recursul său, A.N.A.F. a susţinut neîntemeiat că reclamanta nu avea dreptul să deducă T.V.A. pe baza principiului alocării directe, deşi acest drept a fost recunoscut prin adresa nr. 262794 din 11 mai 2005 a Ministerului Finanţelor Publice şi chiar prin cele două decizii contestate în cauză.
Astfel, se reţine că la instanţa de fond nu s-a formulat o asemenea apărare şi nu a fost contestat dreptul de a utiliza principiul alocării directe, susţinându-se numai că reclamanta a încălcat acest principiu în ceea ce priveşte destinaţia şi proporţia.
Această concluzie se impune faţă de conţinutul Deciziei nr. 245 din 23 noiembrie 2006 şi al raportului de inspecţie fiscală parţială încheiat la 17 mai 2006, din care rezultă că a fost verificată modalitatea de aplicare şi de respectare a principiului alocării directe şi anume, dacă la momentul achiziţiei bunurilor şi serviciilor s-a cunoscut destinaţia acestora, dacă s-a putut determina sau nu proporţia în care sunt ori vor fi utilizate pentru operaţiuni care dau drept de deducere şi operaţiuni care nu dau acest drept, dacă s-a schimbat sau nu ulterior destinaţia iniţială.
În consecinţă, organele de inspecţie fiscală au procedat la recalcularea pro rata a T.V.A. deductibilă pentru că au apreciat că reclamanta a încălcat principiul alocării directe, exercitând dreptul de deducere şi pentru bunuri şi servicii destinate realizării de operaţiuni scutite de T.V.A., fără drept de deducere, iar nu pentru că din punct de vedere contabil şi juridic nu era admisă în cazul său utilizarea acestui principiu.
De asemenea, în contradicţie cu Decizia nr. 245 din 23 noiembrie 2006, cu raportul de inspecţie fiscală parţială din 17 mai 2006 şi cu adresa nr. 262794 din 11 mai 2005, în recursul declarat de A.N.A.F. s-a susţinut că intimata-reclamantă avea obligaţia să deţină trei jurnale de cumpărări, în care trebuia menţionată contravaloarea bunurilor şi serviciilor în mod distinct, în funcţie de tipul operaţiunii, respectiv operaţiuni scutite de T.V.A. şi operaţiuni impozabile.
În cele trei acte administrative susmenţionate, precum şi în raportul de expertiză contabilă s-a constatat că intimata-reclamantă a evidenţiat în mod distinct în contabilitate achiziţiile de bunuri şi servicii, în funcţie de destinaţia acestora, respectiv pentru realizarea de operaţiuni impozabile şi realizarea de operaţiuni scutite de plata T.V.A., fără drept de deducere.
În atare situaţie, instanţa de fond a stabilit judicios că utilizarea unui singur jurnal de cumpărări nu a afectat exercitarea corespunzătoare a dreptului de deducere a T.V.A., întrucât intimata-reclamantă a determinat corect T.V.A. deductibilă aferentă intrărilor de bunuri şi servicii pe baza principiului alocării directe, în funcţie de destinaţia finală a acestora.
Criticile formulate în recurs de recurenta-pârâtă în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se dovedesc a fi deci nefondate, întrucât instanţa de fond a interpretat corect prevederile legale care au constituit temeiul juridic al celor două decizii administrative şi în raport de elementele de fapt în speţă, a constatat legalitatea modalităţii în care intimata-reclamantă a dedus T.V.A. în sumă de 950.495 RON aferentă operaţiunilor impozabile şi a opţiunii acesteia de a ţine un singur jurnal de cumpărări, dar cu evidenţierea distinctă a operaţiunilor destinate realizării fiecărei categorii de activitate desfăşurată.
Din aceste considerente, va fi respinsă şi susţinerea recurentei-pârâte că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, constatându-se că prevederile legale invocare în recurs ca fiind incidente în raport de perioadele în care au fost în vigoare, au fost avute în vedere de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei de admitere în parte a acţiunii.
În realitate, recurenta-pârâtă contestă interpretarea dată de instanţa de fond legislaţiei fiscale în vigoare pe perioada supusă inspecţiei fiscale, deşi această interpretare corespunde celei exprimate de chiar Ministerul Finanţelor Publice în adresa nr. 262794 din 11 mai 2005.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat neîntemeiat de către agenţia pârâtă, întrucât hotărârea atacată a fost motivată în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Din considerentele hotărârii recurate rezultă argumentele de fapt şi temeiurile juridice avute în vedere de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei şi pentru care au fost respinse apărările formulate de agenţia pârâtă, cu atât mai mult cu cât acestea din urmă corespund deciziilor administrative contestate şi drept consecinţă, au fost examinate prin controlul de legalitate a actelor respective exercitat în cadrul acţiunii în anulare.
Hotărârea instanţei de fond a fost corect pronunţată şi în raport de întregul material probator administrat în cauză, astfel încât este nefondată susţinerea recurentei-pârâte că soluţia dată s-a întemeiat numai pe concluziile expertizei contabile. Această probă a fost coroborată cu înscrisurile depuse de părţi în cauză şi la care instanţa de fond s-a referit în motivarea soluţiei de anulare parţială a celor două decizii administrative.
Faţă de motivele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau modificare a hotărârii instanţei de fond, Înalta Curte va respinge ca nefondate cele două recursuri declarate de părţi. Ca urmare a soluţiei date recursurilor, nu se impune aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., astfel că nu vor fi acordate cheltuieli de judecată solicitate în recurs de recurenta-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de SIF M. S.A. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, A.N.A.F., împotriva sentinţei civile nr. 3337 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3047/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3050/2008. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
