ICCJ. Decizia nr. 3291/2008. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3291/2008
Dosar nr.2609/2/2007
Şedinţa publică din 7 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul L.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.P.A.D.A.S., următoarele:
0 anularea deciziei nr. 17 din 18 ianuarie 2007 emisă de pârâtă şi reintegrarea în funcţia de director executiv adjunct al C.J.P. Dâmboviţa, începând cu data de 17 februarie 2007;
1obligarea pârâtei la plata salariului brut de încadrare, a sporului de vechime de 20%), a salariului de merit de 15% şi a sporului de conducere de 40% pe toată durata eliberării din funcţie şi până la reintegrare;
2obligarea pârâtei la plata stimulentului în sumă de 3 salarii de încadrare brute pe fiecare lună din 01 iulie 2005 până la reintegrare;
3obligarea pârâtei la plata de daune morale de 10.000.000 lei, la plata de daune interese în procent de 100% din suma datorată şi la plata sumei de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere de la data emiterii hotărârii până la reintegrarea efectivă.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că eliberarea din funcţie, prin Decizia contestată a fost dispusă în urma obţinerii calificativului „satisfăcător" la evaluarea performanţelor profesionale individuale, acest calificativ fiind acordat după 10 ani de muncă în sistemul M.M., ani în care a avut numai calificative de „foarte bine". A mai arătat că evaluarea efectuată de autoritatea pârâtă denotă lipsa de profesionalism a celor care au întocmit raportul de evaluare şi s-a urmărit, de fapt, îndepărtarea reclamantului din funcţia de director executiv adjunct al C.J.P. Dâmboviţa.
Prin întâmpinare, pârâta a arătat că Decizia de eliberare din funcţie a fost luată ca urmare a obţinerii de către reclamant a calificativului „nesatisfăcător", acesta neînţelegând să uzeze de prevederile art. 11 alin. (4) din HG nr. 1209/2003 potrivit cărora ar fi trebuit să se adreseze instanţei de contencios administrativ împotriva rezultatului evaluării.
La termenul din 19 iunie 2007 reclamantul şi-a completat acţiunea, solicitând instanţei să se pronunţe asupra legalităţii procedurii de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de eliberare din funcţie, întrucât lipseşte interviul şi să constate nelegală, acordarea calificativului „nesatisfăcător".
Pârâta a solicitat respingerea cererii completatoare ca inadmisibilă, susţinând că obiecţiunile formulate prin aceasta sunt tardive, reclamantul neadresându-se conducătorului autorităţii, conform art. 11 din HG nr. 1209/2003.
Prin sentinţa civilă nr. 2492 din 16 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins atât cererea completatoare, ca inadmisibilă, precum şi cererea principală ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 17 din 18 ianuarie 2007, Preşedintele C.N.P.A.D.A.S. a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamatului prin eliberarea din funcţia publică de conducere de director executiv adjunct la direcţia stabiliri şi plăţi beneficii, din cadrul C.J.P. Dâmboviţa, în temeiul dispoziţiilor art. 84 lit. c) şi art. 842 lit. d) din Legea nr. 188/1999, având în vedere obţinerea calificativului „nesatisfăcător".
A mai reţinut prima instanţă, că Decizia menţionată i-a fost comunicată reclamantului la data de 24 ianuarie 2007, iar acesta din urmă a formulat plângerea prealabilă împotriva deciziei de eliberare din funcţie la data de 14 februarie 2007, solicitând anularea acesteia şi acordarea calificativului „foarte bine" la evaluarea performanţelor profesionale individuale pentru perioada 01 decembrie 2005 - 01 decembrie 2006. Răspunsul instituţiei pârâte în sensul menţinerii deciziei contestate a fost comunicat reclamantului prin adresa din 12 martie 2007.
Pe situaţia de fapt, instanţa de fond a mai constatat că Raportul de evaluare a reclamantului cuprinde menţiunea notei finale - 1,50 şi calificativul final al evaluării „nesatisfăcător", prin referatul întocmit de evaluator făcându-se propunerea de acordare a calificativului „satisfăcător", iar reclamantul a semnat raportul la data de 5 ianuarie 2007.
Aplicând dispoziţiile legale incidente la situaţia de fapt reţinută, instanţa de fond a constatat că în ceea ce priveşte actele emise de instituţia pârâtă în derularea procedurii de evaluare, inclusiv raportul de evaluare, ca act final al evaluării, acestea trebuiau contestate de către reclamant cu respectarea dispoziţiilor art. 11 din anexa 3 a HG nr. 1209/2003, care prevăd că funcţionarii publici nemulţumiţi de rezultatul evaluării pot să îl conteste la conducătorul autorităţii în termen de 5 zile calendaristice de la luarea la cunoştinţă a calificativului acordat.
În acest context juridic, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a contestat rezultatul evaluării la 40 de zile de la comunicarea lui, mai exact odată cu plângerea prealabilă formulată la data de 14 februarie 2007 împotriva deciziei de eliberare din funcţie. Prin urmare, a concluzionat prima instanţă, că plângerea prealabilă cu privire la raportul de evaluare a fost tardiv formulată la instituţia publică pârâtă, ceea ce atrage inadmisibilitatea cererii completatoare a acţiunii introductive de instanţă, prin care se solicita anularea procedurii de evaluare şi a raportului de evaluare.
În ceea ce priveşte capătul principal de cerere formulat de reclamant şi anume anularea Deciziei nr. 17 din 18 ianuarie 2007 de eliberare din funcţie, instanţa de fond a apreciat că apărările reclamantului în sensul că prin raportul de evaluare s-a acordat calificativul „satisfăcător", nu sunt întemeiate, deoarece acesta a fost stabilit doar de evaluator, prin referat, în timp ce calificativul final al evaluării este „nesatisfăcător", ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 842 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, în temeiul cărora autoritatea pârâtă a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului.
A concluzionat Curtea de Apel Bucureşti că netemeinicia capătului principal are drept consecinţă şi respingerea cererilor accesorii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul L.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 precum pe cele ale art. 304 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurentul - reclamant susţine în esenţă următoarele:
1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul - reclamant L.C. arată că instanţa a motivat sumar, insuficient şi confuz sentinţa pronunţată, omiţând analizarea actelor din dosar, relevante în contextul pretenţiilor formulate. Mai susţine că instanţa de fond, în motivarea soluţiei nu a făcut nici o trimitere la textele legale invocate în susţinerea cererii completatoare şi nici nu a argumentat înlăturarea aplicării acestora.
În cadrul acestui motiv de recurs, recurentul - reclamant critică sentinţa atacată şi sub aspectul că, judecătorii fondului nu au motivat soluţia dată fiecărui capăt de cerere şi nu au răspuns în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările reclamantului, nefăcându-se nici o referire la probele administrate în cauză.
2. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În susţinerea acestui motiv de recurs se arată următoarele:
Lipsa de temei legal a hotărârii atacate este dată de insuficienta motivare în fapt, considerentele neavând precizie şi claritate pentru ca instanţa de recurs să poate verifica dacă legea a fost aplicată corect în raport de elementele de fapt rezultate din probele administrate în cauză;
4aplicarea greşită a legii constă în aceea că prima instanţă nu a soluţionat, pe fond, capătul de cerere privitor la constatarea nelegalităţii procedurii de evaluare şi a acordării calificativului „nesatistacător", deşi dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocate de recurentul - reclamant, permiteau acest lucru, procedura de evaluare fiind o operaţiune administrativă care a stat la baza actului administrativ atacat. In acest sens, se arată că prin cererea completatoare s-a solicitat constatarea nelegalităţii procedurii de evaluare pentru lipsa etapei interviului, şi nu anularea acesteia, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Anexa 3 a HG nr. 1209/2003 privitoare la termenul de formulare a contestaţiei.
5instanţa de fond a considerat în mod greşit că Decizia nr. 17 din 18 ianuarie 2007 este legală, reţinând că deşi evaluatorul a acordat recurentului calificativul „satisfăcător", calificativul final al evaluării, obţinut după contrasemnarea de preşedintele C.N.P.A.S. a fost „nesatistacător". Susţine recurentul - reclamant L.C. că metodologia de evaluare cuprinsă în Anexa III la HG 1209/2003 prevede că cel care acordă calificativul în urma procedurii de evaluare este evaluatorul, acest calificativ fiind unic şi se acordă anterior contrasemnăm raportului de evaluare. Recurentul-reclamant interpretează dispoziţiile actului normativ menţionat în sensul că cel care contrasemnează nu poate modifica decât conţinutul raportului de evaluare nu şi calificativul acordat de evaluator.
3. Hotărârea atacată este netemeinică ( art. 3041 din C. proc. civ.). Recurentul - reclamant arată în dezvoltarea acestui motiv de recurs că instanţa de fond a ignorat întregul material probator existent la dosar, argumentându-şi soluţia, cu precădere pe susţinerile intimatei-pârâte, susţineri care însă sunt contrazise de probele administrate în cauză.
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind. l C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs formulat de recurentul-reclamant L.C., prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine aspectul că, prin acesta, se critică nemotivarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii completatoare precum şi nemotivarea respingerii acţiunii principale prin lipsa referirilor la fiecare capăt de cerere.
Acest motiv de recurs nu este întemeiat.
Potrivit prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor. Aşadar, textul legal menţionat consacră principiul motivării hotărârilor judecătoreşti, pentru a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar. Nerespectarea acestei cerinţe procedurale este sancţionată prin motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu impune însă obligaţia de a răspunde punctual la toate susţinerile şi afirmaţiile părţilor, textul făcând referire expresă numai la indicarea motivelor pentru care au fost respinse cererile acestora. În consecinţă, instanţa are posibilitatea de a proceda la sintetizarea argumentelor aduse de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale, în raport de legătura lor logică şi să le examineze grupat, astfel cum, în mod corect a procedat şi instanţa de fond.
Din considerentele sentinţei atacate, rezultă că prima instanţă a analizat toate capetele de cerere deduse judecăţii prin acţiunea introductivă, precum şi cererea completatoare.
Faptul că instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului pretenţiilor formulate de către reclamant prin cererea completatoare, apreciind-o inadmisibilă, nu poate echivala cu nemotivarea hotărârii în ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de a se constata nelegalitatea procedurii de evaluare şi a acordării calificativului „nesatisiacător". Având în vedere invocarea de către autoritatea pârâtă a excepţiei inadmisibilităţii cererii completatoare, prioritară examinării pe fond a acesteia, instanţa de fond, în mod corect, a argumentat soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii, atât prin raportare la împrejurările de fapt concrete, rezultate din probele administrate în cauză, precum şi prin indicarea dispoziţiilor legale (motivarea în drept) care au stat la baza convingerii judecătorului privind inadmisibilitatea cererii completatoare.
Totodată, pentru a răspunde tuturor criticilor formulate de recurentul-reclamant prin acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat şi motivat toate capetele de cerere ale acţiunii introductive. Astfel, chiar dacă nu a făcut referire în mod expres la reintegrarea reclamantului în funcţia avută anterior emiterii deciziei contestate şi la plata drepturilor băneşti solicitate ca urmare a unei eventuale reintegrări, faţă de împrejurarea că instanţa de fond a concluzionat în sensul că toate criticele formulate de reclamant în legătură cu actul administrativ atacat sunt neîntemeiate şi faţă de faptul că solicitările menţionate anterior au un caracter subsidiar acţiunii în anularea deciziei de eliberare din funcţie, rezultă că instanţa a avut în vedere pronunţarea asupra tuturor capetelor de cerere din acţiunea introductivă. De altfel, soluţia de respingere a acţiunii principale ca neîntemeiată, a fost motivată de prima instanţă atât în fapt, cât şi în drept, constatându-se incidenţa dispoziţiilor art. 842 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999.
În consecinţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
2. Al doilea motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este, de asemenea nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
A). În ceea ce priveşte susţinerea lipsei de temei legal al hotărârii atacate, instanţa de recurs, constată că instanţa de fond a soluţionat cauza în limitele şi cu aplicarea dispoziţiilor legale atât cele procedurale, precum şi cele care reglementează materia pretenţiilor reclamantului, deduse judecăţii, întemeindu-şi soluţia pronunţată pe acestea, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei. Contrar celor afirmate de recurentul-reclamant în sensul că lipsa de temei legal se desprinde din faptul că instanţa de fond a omis să examineze chestiunile de fapt ce constituie condiţii de aplicare a legii, înalta Curte apreciază că temeiul legal al unei hotărâri judecătoreşti presupune conformitatea acesteia cu legea procedurală şi încadrarea motivării acesteia în temeiul de drept al acţiunii, astfel cum acesta a fost invocat de către reclamant sau pe care instanţa îl apreciază incident cauzei (instanţa nefiind strict legată de temeiul juridic indicat în cererea de chemare în judecată). Doctrina şi practica judiciară au reliefat constant că lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei norme juridice în legislaţia în vigoare care să poată constitui premisa majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în speţă, prin soluţia dată, situaţie care, evident, nu există în cauză.
B). În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-reclamant legată de încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de recurs constată că aceasta este nefondată, atât sub aspectul respingerii cererii completatoare ca inadmisibilă, cât şi sub cel al respingerii acţiunii principale ca neîntemeiată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, prin acţiunea introductivă de instanţă, recurentul - reclamant L.C. a solicitat în principal anularea Deciziei nr. 17 din 18 ianuarie 2007 prin care autoritatea pârâtă a dispus eliberarea sa din funcţie, iar prin cererea completatoare a solicitat în temeiul prevederilor art. 18 alin. (2) să se constate şi nelegalitatea procedurii de evaluare şi a calificativului acordat, acestea fiind operaţiuni administrative anterioare actului administrativ a cărui anulare se solicită.
a). Interpretarea dată de reclamant în ceea ce priveşte temeiul legal al soluţionării cererii completatoare, reluată şi prin motivul de recurs analizat, nu poate fi primită, deoarece în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale HG nr.1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici şi ale Legii nr. 188/1999, prevederile Legii nr. 554/2004 ca drept comun în materia contenciosului administrativ putându-se aplica doar în completarea legilor speciale, atunci când nu există reglementări exprese în acestea din urmă.
Astfel, procedura evaluării performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici, potrivit dispoziţiilor HG nr. 1209/2003, are caracter de sine-stătător şi independent de instituţia eliberării din funcţia publică, prevăzută de Legea nr. 188/1999, neputând fi apreciată ca o operaţiune administrativă premergătoare deciziei de eliberare din funcţie, pentru a se putea solicita anularea ei, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Din acest punct de vedere, în mod corect, instanţa de fond nu a făcut referire la acest temei juridic, pretenţiile reclamantului încadrându-se în ipoteza altui text juridic şi anume art. 11 alin. (2) din Anexa 3 a HG nr. 1209/2003, pe care prima instanţă 1-a aplicat situaţiei de fapt învederată prin cererea completatoare.
În conformitate cu dispoziţiile HG nr. 1209/2003 procedura evaluării are drept scop acordarea unui calificativ funcţionarului public supus evaluării, rezultatul evaluării fiind concretizat într-un raport de evaluare, care are caracter de act administrativ, producând efecte juridice proprii şi putând fi atacat separat, în cadrul procedurii speciale instituite de art. 11 din Anexa 3 a HG nr. 1209/2003.
In conformitate cu dispoziţiile articolului mai susmenţionat, funcţionarul nemulţumit de rezultatul evaluării poate să îl conteste la conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, în termen de 5 zile calendaristice de la luarea la cunoştinţă a calificativului acordat. Totodată funcţionarul public nemulţumit de modul de soluţionare a contestaţiei formulate se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile legii.
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă cu certitudine că reclamantul L.C. a luat cunoştinţă de rezultatul evaluării respectiv de acordarea calificativului „nesatisfăcător", la data de 5 ianuarie 2007, raportul de evaluare întocmit la data de 28 decembrie 2006, fiindu-i expediat reclamantului prin serviciile poştale, la cererea expresă a acestuia (fila 39 din dosarul de fond).
Cu toate că i-a fost comunicat rezultatul evaluării, recurentul-reclamant nu a înţeles să formuleze contestaţie în termen de 5 zile la conducătorul autorităţii pârâte, contestaţie care echivalează cu îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Urmare a acordării calificativului „nesatisfăcător", în temeiul dispoziţiilor art. 842 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, prin Decizia nr. 17 din 18 ianuarie 2007 emisă de C.N.P.A.S. s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică de director executiv adjunct la direcţia stabiliri şi plăţi beneficii din cadrul C.J.P. Dâmboviţa.
împotriva acestei decizii, recurentul - reclamant L.C. a formulat plângere prealabilă, în temeiul dispoziţiilor art. 89 din Legea nr. 188/1999, republicată şi ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, la data de 14 februarie 2007 (fila 13 dosar fond). în motivarea sumară a acestei plângeri prealabile, petentul solicită „acordarea calificativului foarte bine" la evaluarea performanţelor individuale pentru perioada 01 decembrie 2005 - 01 decembrie 2006, menţiune care poate fi interpretată în sensul că s-a dorit şi contestarea rezultatului evaluării şi a calificativului acordat.
Faţă de momentul luării la cunoştinţă de rezultatul evaluării prin semnarea raportului de evaluare, la data de 5 ianuarie 2007 şi formularea plângerii prealabile împotriva deciziei nr. 17/18 ianuarie 2007, la data de 14 februarie 2007, Înalta Curte constată că, în mod temeinic şi legal, a apreciat instanţa de fond că nemulţumirea funcţionarului public L.C., legată de rezultatul evaluării şi de calificativul acordat a fost exprimată tardiv, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Anexa 3 la HG nr. 1209/2003.
În consecinţă, tardivitatea efectuării procedurii de contestare a rezultatului evaluării la conducătorul instituţiei publice pârâte, echivalează, în fapt, cu nerespectarea unei proceduri prealabile obligatorii, ca şi condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ, ceea ce atrage imposibilitatea verificării pe cale judecătorească a îndeplinirii condiţiilor de legalitate şi oportunitate de către raportul de evaluare, ca act administrativ constatator al rezultatului evaluării.
Având în vedere argumentele prezentate, în raport şi de dispoziţiile procedurale generale ale art. 109 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, soluţia instanţei de fond de respingere a cererii completatoare ca inadmisibilă este temeinică şi legală.
b). Critica referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a legii în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii principale ca neîntemeiată, nu este susţinută de ansamblul probator administrat în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar de ambele părţi.
Astfel, în motivarea cererii de anulare a Deciziei nr. 17 din 18 ianuarie 2007, reclamantul a arătat că: a) nu s-a respectat procedura evaluării, lipsind etapa interviului, calificativul obţinut nereflectând situaţia reală a îndeplinirii atribuţiilor ce ţineau de fişa postului şi b) calificativul acordat de evaluator a fost „satisfăcător", acesta fiind rezultatul final al evaluării, neputându-se dispune eliberarea din funcţie pentru acest calificativ, astfel încât Decizia este nelegală.
Prin motivele de recurs se critică faptul că instanţa de fond a reţinut drept calificativ final acordat reclamantului ca fiind „nesatisfăcător", în raport de care devin incidente dispoziţiile art. art. 842 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată.
Critica este neîntemeiată, având în vedere faptul că potrivit dispoziţiilor HG nr. 1209/2003 - Anexa III, invocate chiar de către recurent în cadrul acestui motiv de recurs, evaluatorul completează raportul de evaluare care se contrasemnează, putând fi modificat conform deciziei contrasemnatarului. Din conţinutul raportului de evaluare (filele 37-39 dosar fond) rezultă că, într-adevăr, în referatul evaluatorului - directorul executiv al C.J.P. Dâmboviţa, se menţionează calificativul „satisfăcător", dar acelaşi evaluator, în raportul de evaluare, la rubrica „nota finală a evaluării" trece 1,50, iar la „calificativul final al evaluării" - nesatisfăcător. Acest calificativ final este cel care a produs consecinţe juridice, el fiind însuşit şi contrasemnat de Preşedintele C.N.P.A.S., astfel cum rezultă din raportul de evaluare. De altfel, cum am menţionat anterior, recurentul - reclamant a luat cunoştinţă de acordarea calificativului „nesatisfăcător" încă din data de 5 ianuarie 2007, când a semnat Raportul de evaluare, neînţelegând să conteste acest rezultat în termenul legal de 5 zile calendaristice. Acest calificativ este în concordanţă şi cu celelalte constatări din raportul de evaluare, mai exact cu nota finală obţinută şi anume 1, 39, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 8 din HG nr. 1209/2003 - anexa 3 „calificativul final al evaluării se stabileşte pe baza notei finale, după cum urmează: a) între 1.00-1.50 - nesatisfăcător; b) între 1,51-2, 50 - satisfăcător; (c)...)".
Aşa fiind, în raport de acordarea calificativului „nesatisracător", autoritatea pârâtă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 842 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, care stabileşte că „persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune eliberarea din funcţia publică prin act administrativ, care se comunică funcţionarului public, în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, în următoarele cazuri:
d) pentru incompetenţă profesională, în cazul obţinerii calificativului nesatisfăcător la evaluarea performanţelor profesionale individuale".
Din interpretarea literală a textului de lege menţionat, se desprinde concluzia că acesta conţine norme imperative, în sensul că, eliberarea din funcţia publică, în cazul obţinerii calificativului „nesatisfăcător", în urma evaluării, este obligatorie şi nu lăsată la aprecierea autorităţii publice în cadrul căreia se desfăşoară raportul de serviciu al funcţionarului public în cauză.
Aceste considerente au fost avute în vedere şi de instanţa de fond, atunci când a constatat netemeinicia acţiunii în anularea deciziei de eliberare din funcţie, înalta Curte reţinând şi faptul că recurentul-reclamant a dovedit lipsă de diligentă prin necontestarea calificativului acordat, potrivit procedurii legale.
În concluzie, instanţa de recurs apreciază că nu există temei legal pentru anularea Deciziei nr. 17 din 18 ianuarie 2007 a C.N.P.A.S. şi că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului L.C.
3. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., prin care recurentul - reclamant susţine că instanţa de fond nu a analizat probele administrate în cauză, Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru argumentele dezvoltate în analizarea motivelor de recurs anterioare, instanţa de fond motivându-şi hotărârea în raport de toate înscrisurile existente la dosar.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de L.C., împotriva sentinţei civile nr. 2492 din 16 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3289/2008. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 3293/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
