ICCJ. Decizia nr. 3280/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3280/2008
Dosar nr.2683/2/2007
Şedinţa publică din 3 octombrie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.A.M.C. admiterea excepţiei prescrierii dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale pentru reclamantă înainte de 01 ianuarie 2001 pentru creanţe fiscale născute în anii 1999 şi 2000, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 139 din 31 iulie 2006 emisă de D.G.A.M.C. pentru suma totală de 757.650 lei reprezentând: suma de 469.860 lei - diferenţă la impozitul pe dividende pentru anii 2000, 2001, 2002 şi 2003 şi accesoriile aferente şi suma de 287.790 lei, reprezentând C.A.S. angajator pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004 şi 2005 şi accesoriile aferente, precum şi reprezentând C.A.S. angajaţi pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004 şi 2005 şi accesoriile aferente.
S-a solicitat, de asemenea, anularea în totalitate a Deciziei nr. 9 din 18 ianuarie 2007 privind soluţionarea contestaţiei reclamantei pentru suma de 765.650 lei şi obligarea A.N.A.F. la restituirea sumelor impozitate nelegal actualizate cu dobânda legală de la data achitării acestora până la data plăţii efective a acestor sume.
In motivarea acţiunii societatea reclamantă a arătat că prin Decizia de impunere nr. 139 din 31 iulie 2006 A.N.A.F. prin D.G.A.M.C. a stabilit un impozit total de 469.860 lei, reprezentând atât diferenţa la impozitul pe dividendele anilor 1999, 2001, 2002 şi 2003 (212.998 lei) cât şi accesoriile aferente până la data controlului, respectiv 256.862 lei. A considerat reclamanta că organul de control financiar a calculat în plus şi a impus la plată o sumă suplimentară pe venitul net realizat în anii 1999 şi 2000 abia la 31 iulie 2006, deşi termenul de prescripţie de 5 ani se împlinise la 01 ianuarie 2006, prin nerespectarea termenului de prescripţiei fiind creat societăţii un prejudiciu de 155.449.714 lei.
Pe fondul cauzei a susţinut că prin Decizia de impunere nr. 139 din 31 iulie 2006 au fost stabilite în sarcina societăţii, suplimentar faţă de ce se achitase până atunci, mai multe sume la anumite impozite şi taxe, precum şi dobânzile şi penalităţile aferente acestora, iar reclamanta consideră că suma de 469.860 lei reprezentând diferenţa la impozitul pe dividendele anilor 2000, 2001, 2002 şi 2003 şi accesoriile aferente a fost stabilită nelegal. In acest sens a arătat că în perioada 2000-2003, reclamanta a obţinut un profit mai mare decât obligaţiile de plată către F.P.S. căruia trebuia să-i plătească preţul acţiunilor cumpărate prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni. O parte din acest profit a fost repartizat membrilor Asociaţiei salariaţilor din SC A. SA în scopul plăţii contravalorii acţiunilor cumpărate de la F.P.S. prin colectarea acestora de către Asociaţie şi asupra acestor sume societatea reclamantă a aplicat din greşeală un impozit de 10% specific dividendelor atribuite persoanelor juridice, deşi aceste sume nu reprezentau dividende ci contravaloarea acţiunilor cumpărate de la F.P.S.
S-a mai arătat că o altă parte din profit s-a calculat şi achitat către acţionarii persoane fizice, membrii ai Asociaţiei salariaţilor din SC A. SA cu titlu de dividende şi au fost impozitate cu 5%.
A mai arătat că A.N.A.F. a considerat că impozitul pe dividende trebuia să fie de 10% întreaga perioadă întrucât până la data de 19 august 2004 ar fi fost acţionari ai societăţii numai două persoane juridice Asociaţia salariaţilor din SC A. SA şi F.P.S., iar după această dată codul fiscal a prevăzut impozit unic de 10% indiferent de persoana căruia îi era aplicat, fizică sau juridică.
A apreciat reclamanta că această cotă de 10% este nelegală prin impozitarea nu numai a dividendelor acordate persoanelor fizice ci şi a valorii integrale a contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 2/2000.
S-a mai arătat că potrivit art. 16 alin. (2) din OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale „asociaţia este o persoană juridică de drept privat, rară scop lucrativ şi deci neavând dreptul nici la dividende cu consecinţa neimpozitării sumelor reprezentând contravaloarea acţiunilor cumpărate de la F.P.S.
A mai susţinut societatea reclamantă că prin Decizia de impunere contestată sumele reprezentând ajutoare sociale acordate copiilor salariaţilor, salariatelor cu diferite ocazii, Paşti, Crăciun, 1 iunie, 8 martie, etc., în perioada 2001 - 2005 au fost scoase de organul de control fiscal de sub acest tratament şi considerate prime, fiind supuse contribuţiei de asigurări sociale atât pentru angajator cât şi pentru angajaţi.
Prin sentinţa civilă nr. 2708 din 31 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, a anulat Decizia de impunere nr. 139/2006 emisă de D.G.A.M.C. şi Decizia nr. 9/2007 emisă de A.N.A.F. - D.S.C., în parte, pentru sumele reprezentând obligaţii fiscale pe anii 1999 şi 2000 şi a obligat pârâţii să restituie reclamantei sumele aferente perioadei 1999 - 2000 pentru care s-au stabilit obligaţiile fiscale prescrise, actualizate cu dobânda legală de la data achitării acestora către stat de către reclamantă, până la data restituirii sumelor. A respins în rest acţiunea.
Pentru a analiza susţinerea reclamantului referitoare la prescrierea dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale la reclamantă înainte de 01 ianuarie 2001, pentru creanţe fiscale născute în anii 1999 şi 2000, instanţa de fond a constatat că potrivit art. 83 alin. (1) din C. proCod Fiscal, dreptul organului de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani cu excepţia cazului în care legea dispune altfel, iar potrivit art. 2 termenul de prescripţie prevăzut la alin. 1 începe să curgă de la data de 01.01 a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală. A apreciat instanţa de fond că din acest punct de vedere controlul organului fiscal din data de 27 martie 2006 privind obligaţii fiscale născute în anii 1999 şi 2000 aşa cum au fost stabilite prin anexa 12 pagina 45 din raportul de inspecţie fiscală generală, încheiat la data de 31 mai 2006, este prescris, deci nelegal.
Referitor la suma de 757.650 lei reprezentând diferenţă la impozitul pe dividende pentru anii 2000 - 2003 şi accesoriile aferente, prima instanţă a apreciat că acestea au fost stabilite corect, deoarece societatea a considerat greşit drept dividende repartizate persoanelor juridice P.A.S.A. numai sumele virate de asociaţiei în contul ratelor datorate F.P.S. - ului, iar dividendele rămase au fost tratate ca dividende plătite unor persoane fizice şi impozitate cu cota de 5%. In acest sens a reţinut instanţa de fond că trebuie clarificată calitatea subiectului impozitului pe venit reglementat de actele normative în vigoare la data controlului şi a constatat că în perioada controlului societatea a avut ca acţionari 2 persoane juridice, respectiv Asociaţia salariaţilor din SC A. SA şi F.P.S. care chiar dacă deţinea o acţiune nu se poate să nu-i fie recunoscut dreptul de acţionar.
A mai reţinut că potrivit art. 16 alin. (2) din OUG nr. 88/1997 Asociaţia salariaţilor din SC A. SA este persoană juridică şi i-au fost repartizate dividende, neavând relevanţă destinaţia pe care asociaţia a dat-o acestor dividende, astfel încât Decizia de impunere în ceea ce priveşte suma de 212.9898 lei diferenţă la impozitul pe dividende şi suma de 256.862 lei reprezentând accesoriile aferente, este corectă.
Referitor la suma de 287.790 lei, reprezentând C.A.S. angajator pentru anii 2001 - 2005 şi accesoriile aferente, precum şi reprezentând C.A.S. angajaţi pentru anii 2001 - 2005 şi accesoriile aferente, instanţa de fond a constatat că a fost stabilită în conformitate cu prevederile legale aplicabile respectiv: art. 24 alin. (1) şi art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea 19/2000 privind sistemul de pensii, precum şi pct. 19 lit. e din Ordinul M.M.F.S. nr. 340/2001 dat în aplicarea legii menţionate. S-a apreciat că din coroborarea textelor invocate rezultă că baza lunară de calcul la care angajatorul trebuie să plătească C.A.S. constituie fondul de salarii brute lunare realizate de angajaţi, iar pentru asiguraţi, salariile individuale brute realizate lunar inclusiv sporurile şi adaosurile, în această categorie intrând şi premiile anuale şi cele din cursul anului sub diferite forme. Reţinând că primele acordate de societatea reclamantă angajaţilor au fost avansate din fondul de salarii, nefiind plătite din alte surse, a concluzionat instanţa că acestea nu pot fi încadrate la categoria „ajutoare sociale", astfel încât trebuiau luate în calcul la declararea şi virarea C.A.S., reţinută de la asiguraţi şi datorată de angajator.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta SC A. SA, cât şi pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocându-se dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 304 ind. 1 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă SC A. SA susţine, prin motivele de recurs următoarele:
1. Instanţa de fond a respins, în mod greşit capătul de cerere privind anularea în parte a Deciziei nr. 139 din 31 iulie 2006 emisă de D.G.A.M.C., precum şi anularea în tot a Deciziei nr. 9 din 18 ianuarie 2007 a A.N.A.F. privind soluţionarea contestaţiei împotriva primei decizii, pentru suma de 469.860 lei reprezentând 212.998 diferenţa la impozitul pe dividendele anilor 2000, 2001, 2002 şi 2003 şi - 256.862 lei, accesoriile aferente acestei diferenţe de impozit. Se susţine că SC A. SA a repartizat o parte din profitul obţinut în perioada 2000 - 2003 membrilor asociaţiei salariaţilor - P.A.S.A., în scopul plăţii contravalorii acţiunilor cumpărate de la F.P.S. prin colectarea acestora de către asociaţie, iar asupra acestor sume societatea a calculat şi virat, din greşeală, un impozit de 10% specific dividendelor atribuite persoanelor juridice, deşi în realitate aceste sume nici nu reprezentau dividende, netrebuind impozitate. O altă parte din profit a fost distribuit cu titlu de dividende către acţionarii persoane fizice, fiind impozitate cu 5%. In aceste condiţii, arată recurenta-reclamantă, instanţa de fond a făcut interpretarea greşită a dispoziţiilor incidente în materie respectiv art. 36 alin. (1) din OG nr. 73/1999 privind impozitul pe venit şi art. 36 alin. (1) din OG nr. 7/2001 privind impozitul pe venitul anual global, nesesizând că acestea au caracter special faţă de dispoziţiile art. 2 din OG nr. 26/1995, întemeindu-şi soluţia doar pe acestea din urmă.
Tot în cadrul acestui motiv de recurs, societatea recurentă a mai arătat că prima instanţă a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, reţinând doar că P.A.S.A. este persoană juridică, fără a lua în considerare aspectul că asociaţia nu are scop lucrativ, fiind o persoană juridică non - profit şi deci, nu are nici dreptul de a dobândi dividende supuse impozitării.
2. Al doilea motiv de recurs este reprezentat de critica adusă sentinţei de fond în ceea ce priveşte impozitarea ajutoarelor sociale acordate copiilor salariaţilor şi chiar salariaţilor cu diferite ocazii pe anii 2001 - 2005, ajutoare pe care, în mod greşit, prima instanţă le-a considerat prime, deşi potrivit art. 26 alin. (1) fit. f) din Legea nr. 19/2000, C.A.S. nu se datorează asupra sumelor reprezentând premii şi alte drepturi exceptate prin legi specialei. Mai susţine că textul legal invocat este unul special, derogatoriu de la dispoziţiile generale ale art. 23 alin. 1 lit. a) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, iar art. 19 lit. e) din Ordinul M.M.S.F. nr. 340/2001 care include premiile anuale şi cele din cursul anului sub diferite forme, în sintagma „salariul individual brut realizat lunar" este neconstituţional, adăugând la lege prin extinderea bazei de impozitare şi asupra sumelor primite de salariaţi pe alt temei decât cel al participării la profit.
Recurenta - pârâtă A.N.A.F. critică sentinţa atacată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că, în mod greşit, instanţa de fond a admis în parte acţiunea reţinând că s-a prescris dreptul organelor de control fiscal de a stabili obligaţii fiscale pentru anii 1999 şi 2000. Se susţine că prima instanţa a soluţionat acest aspect în temeiul dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal deşi la data controlului era aplicabilă forma intrată în vigoare la data de 27 martie 2006 art. 83 devenind art. 89.
Se mai susţine că în ceea ce priveşte impozitul pe dividende, în perioada verificată, existau prevederi legale speciale cuprinse în OG nr. 26/1995, care la art. 3 prevedea obligativitatea calculării, reţinerii şi vărsării impozitului pe dividende odată cu plata acestora către acţionari sau asociaţi, iar în cazul în care dividendele nu au fost plătite până la sfârşitul anului în care s-a aprobat bilanţul contabil, impozitul trebuia vărsat până la 31 decembrie a anului respectiv. Se mai arată că potrivit dispoziţiilor art. 11 din acelaşi act normativ termenul de prescripţie pentru stabilirea impozitului pe dividende este de 5 ani de la data la care a expirat termenul prevăzut la art. 3, rezultând că atâta vreme cât societatea a plătit dividendele în anul 2001, termenul a început să curgă la data de 01 ianuarie 2002 şi urma să se împlinească la data de 01 ianuarie 2008, astfel încât obligaţiile fiscale s-au stabilit în termenul de 5 ani, respectiv la data de 31 mai 2006.
În final se arată că excepţia prescrierii dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale înainte de 01 ianuarie 2001 a fost formulată de reclamantă direct prin acţiunea adresată instanţei, organul de soluţionare a contestaţiei neavând posibilitatea să analizeze şi să se pronunţe asupra acestei excepţii.
Recursurile sunt nefondate.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile nu sunt întemeiate, după cum se va arăta în continuare.
I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta SC A. SA; Înalta Curte apreciază că ambele aspecte sub care se critică sentinţa atacată nu sunt susţinute de dispoziţiile legale incidente cauzei şi nici de înscrisurile administrate ca probă în cauză.
1. Astfel primul motiv de recurs vizează soluţia instanţei de fond privind diferenţa la impozitul pe dividende constând în suma de 469.860 lei reprezentând 212.998 diferenţa la impozitul pe dividendele anilor 2000, 2001, 2002 şi 2003 şi - 256.862 lei, accesoriile aferente acestei diferenţe de impozit.
Analizând actele dosarului sub acest aspect, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, reţinând în mod corect situaţia de fapt în sensul că greşit societatea reclamantă a considerat drept dividende repartizate persoanei juridice P.A.S.A. numai sumele virate de Asociaţie în contul ratelor datorate F.P.S., iar dividendele rămase au fost tratate ca dividende plătite unor persoane fizice şi impozitate cu cota de 5%.
Astfel, pentru perioada 2001 - 31 decembrie 2003 în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din OG nr. 26/1995 privind impozitul pe dividende, potrivit cărora dividendele sunt supuse impozitării prin reţinere la sursă cu o cotă de 10% din suma acestora. Prin urmare, textul legal nu tăcea nici o distincţie între dividendele plătite persoanelor fizice şi cele plătite persoanelor juridice, existând o cotă unică de 10% pentru ambele categorii de persoane beneficiare.
Pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 2005, aplicabile speţei sunt dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 573/2003 privind Codul fiscal care prevăd că impozitul pe dividende se stabileşte prin aplicarea unei cote de impozit de 10 % asupra dividendului brut plătit către o persoană juridică română.
Susţinerea recurentei-reclamante în sensul ca dividendele au fost distribuite persoanelor fizice salariate ale societăţii şi membre PAS şi că, prin urmare, în mod corect s-a calculat impozit în cotă de 5% potrivit art. 36 alin. (1) din OG nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, precum şi art. 36 alin. (1) din OG nr. 7/2001 privind impozitul pe venit (care a abrogat OG nr. 73/1999), nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
- potrivit dispoziţiilor legale aplicabile în materia dividendelor, beneficiarii acestora pot fi doar acţionarii sau asociaţii societăţii comerciale care a obţinut profit şi a hotărât distribuirea dividendelor;
- în speţă, societatea reclamantă SC A. SA în perioada 01 ianuarie 2001 - 19 august 2004 avea doi acţionari persoane juridice, respectiv P.A.S.A. şi F.P.S., potrivit certificatelor constatatoare eliberate de O.R.C., aspect reţinut în raportul de inspecţie fiscală încheiat la 31 mai 2006 ( fila 122 dosar fond). Prin urmare, în această perioadă, societatea reclamantă nu putea distribui dividende salariaţilor - persoane fizice, deoarece aceştia nu aveau calitatea de acţionari, fiind doar membrii ai Asociaţiei P.A.S.A., care avea dreptul să-i fie distribuite şi plătite dividende de către SC A. SA.
Susţinerea recurentei - reclamante că P.A.S.A. este o persoană juridică nelucrativă şi non - profit neputând obţine astfel dividende supuse impozitării, nu are bază legală, având în vedere că obţinerea unor dividende în temeiul calităţii de acţionat nu presupune exercitarea unor fapte de comerţ şi obţinerea unui profit pentru a veni în contradicţie cu statutul de asociaţie, o astfel de persoană juridică putând obţine, însă, venituri în legătură cu scopul pentru care a fost înfiinţată, cum s-a întâmplat şi în situaţia din speţă.
Dată fiind calitatea de persoană juridică atât a P.A.S.A., cât şi a F.P.S., pe care nu a contestat-o recurenta - reclamantă şi, având în vedere că textele de lege aplicabile succesiv, respectiv art. 2 din OG nr. 26/1995 şi art. 36 alin. (2) din Cod Fiscal, nu fac nici o distingere între formele pe care le poate îmbrăca în fapt o persoană juridică (societate comercială, asociaţie, instituţie, etc.), rezultă cu evidenţă că SC A. SA, trebuia să calculeze, să reţină şi să verse impozit pe dividende pe anii 2001 - 2004 în cotă de 10%, cum corect a stabilit organul de control şi a menţinut instanţa de fond.
2. În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs dezvoltat de recurenta - reclamantă, care vizează contribuţia individuală de asigurări socială reţinută de la asiguraţi, precum şi cea datorată de angajator, pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004 şi 2005, în cuantum total de 287.790 lei, Înalta Curte constată netemeinicia acestuia pentru următoarele considerente:
- în mod greşit societatea reclamantă a considerat că sumele de bani acordate copiilor salariaţilor sau chiar salariaţilor cu diferite ocazii (Paşte, Crăciun, 1 iunie, 8 martie, etc.) reprezintă „ajutoare sociale" în sensul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din OG nr. 7/2001, fiind exceptate de la plata C.A.S.;
- art. 5 alin. (1) lit. b) din actul normativ menţionat se referă la categoria unor venituri neimpozabile, adică la o scutire de la plata impozitului pe venit şi nu la exceptarea categoriilor de venituri enumerate în text de la plata C.A.S. în plus, noţiunea de „ajutor social" nu este menţionată în cuprinsul normei juridice indicate, ipoteza textului fiind aceea de „venituri sub forma darurilor acordate ...". Pe de altă parte, în sensul legii menţionate, ajutoarele ca formă de sprijin cu destinaţie specială se acordă din sume alocate de la bugetul de stat, al asigurărilor sociale de stat sau alte fonduri publice, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, primele date de societatea reclamantă angajaţilor sau copiilor acestora provenind din fondul de salarii al reclamantei.
Pe de altă parte, sediul materiei pentru obligaţia de plată C.A.S. se află în Legea nr. 19/2000, cum corect a reţinut şi instanţa de fond, respectiv art. 23 alin. (1) lit. a), în înţelesul precizat prin art. 19 lit. e) din Ordinul M.M.S.S. Potrivit acestor prevederi legale baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile şi adausurile, precum şi premiile anuale şi cele din cursul anului, acordate copiilor angajaţilor sau angajaţilor, sub diferite forme.
Art. 26 alin. (1) lit. f) din Legea 19/2000 enumera printre categoriile de venituri pentru care nu se datorează C.A.S. şi „premiile şi alte drepturi exceptate prin legi speciale". Din interpretarea literală a textului rezultă că „premiile" menţionate la lit. f) nu sunt cele la care se face referire prin dispoziţiile Legii 19/2000 şi ale Ordinului M.M.S.S., ci reprezintă „premii" stabilite prin legi speciale. Or, sumele acordate de societatea reclamantă angajaţilor şi/sau copiilor acestora, cu diferite ocazii nu sunt exceptate de la plata C.A.S. de către angajator şi asiguraţi, prin vreun un text de lege specială, plata acestora făcându-se din fondul de salarii, având natura unor prime, pentru care se datorează C.A.S., potrivit dispoziţiilor legale menţionate.
Prin urmare, faţă de argumentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC A. SA este nefondat, urmând a-l respinge ca atare.
II. Recursul declarat de pârâta A.N.A.F., prin prisma motivului invocat şi a dispoziţiilor legale aplicabile este, de asemenea nefondat, pentru următoarele argumente:
- din actele şi lucrările dosarului rezultă că deşi perioada controlată a fost 01 ianuarie 2001 - 31 decembrie 2005 organul de control, a calculat şi a impus la plată o sumă suplimentară pe venitul net realizat în anii 1999 şi 2000, cu titlu de diferenţă de impozit pe dividende, în cuantum de 15.544,9714 lei, conform anexei nr. 12, pag. 45 din Raportul de inspecţie fiscală generală încheiat la data de 31 mai 2006;
- în perioada 1999 - 2003, în materia impozitului pe dividende erau în vigoare dispoziţiile Ordonanţei nr. 26/1995 (abrogată prin Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal), care, prevedea la art. 3 obligativitatea calculării, reţinerii şi vărsării impozitului pe dividende odată cu plata acestora către acţionari sau asociaţi, iar în cazul în care dividendele nu au fost plătite până la sfârşitul anului în care s-a aprobat bilanţul contabil, impozitul trebuia vărsat până la 31 decembrie a anului respectiv. Potrivit dispoziţiilor art. 11 din acelaşi act normativ termenul de prescripţie pentru stabilirea impozitului pe dividende era de 5 ani de la data la care a expirat termenul prevăzut la art. 3;
- la momentul efectuării controlului fiscal erau în vigoare dispoziţiile Codului de procedură fiscală (OG nr. 92/2003 forma republicată din 26 septembrie 2005), care, la art. 89 alin. (1) şi alin. (2) stabilea, prin preluarea identică a textului fostului art. 83 alin. (1) şi alin. (2), că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.
Se observă că acest text reprezintă o dispoziţie generală aplicabilă tuturor obligaţiilor fiscale, în ceea ce priveşte impozitul pe dividende existând însă reglementări speciale cu unele nuanţări faţă de cele generale.
Astfel, dispoziţiile art. 3 din OG nr. 26/1995 au fost preluate în mod similar prin dispoziţiile art. 36 alin. (3) teza finală din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, care a stabilit că în cazul în care dividendele distribuite nu au fost plătite până la sfârşitul anului în care s-au aprobat situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende aferent se plăteşte până la 31 decembrie anului respectiv.
Din conţinutul textelor legale menţionate rezultă că legiuitorul a înţeles să instituie o regulă şi o excepţie de la regulă, în ceea ce priveşte momentul la care impozitul pe dividende trebuie vărsat la bugetul de stat şi anume: regula presupune achitarea impozitului pe dividende odată cu plata acestora către acţionari sau asociaţi, iar excepţia este reprezentată de situaţia în care aceste dividende, deşi distribuite, nu au fost plătite beneficiarilor până la sfârşitul anului în care s-a aprobat bilanţul contabil /situaţia financiară anuală, în acest caz impozitul trebuind vărsat până la 31 decembrie a anului respectiv.
Prin urmare, în cazul excepţiei, termenul limită până la care trebuie achitat impozitul pe dividende este cel de 31 decembrie al anului următor în care s-a efectuat distribuirea dividendelor care nu au fost plătite încă acţionarilor, din acest moment începând să curgă termenul de prescripţie de 5 ani, deoarece atunci s-a născut şi dreptul de creanţă fiscală, astfel cum se prevede în dispoziţia generală de la art. 89 alin. (1) şi alin. (2) C. proCod Fiscal
În cazul societăţii reclamante, referitor la momentul obligaţiei de a vărsa impozitul pe dividende se aplică regula, în sensul că aceasta a procedat la plata efectivă către acţionari a dividendelor obţinute din profitul pe anii 1999 - 2000 şi distribuite, odată cu plata născându-se şi obligaţia de a plăti impozitul pe dividende şi corelativ creanţa fiscală în favoarea statului.
Din actele dosarului rezultă că dividendele pentru anul 1999 au fost distribuite şi plătite acţionarilor în 14 ianuarie 2000 (fila nr. 48 - 49 dosar fond), iar cele pentru anul 2000, au fost achitate la 4 aprilie 2001, potrivit anexei nr. 12 a situaţiei recalculării impozitului pe dividendele persoanelor juridice datorat şi plătit de societate, aflată la fila 52 din dosarul de fond.
Trebuie menţionat şi aspectul că societatea reclamantă şi-a îndeplinit obligaţia de plată a impozitului la momentul plăţii dividendelor, dar s-a apreciat de către organul de control că procentul de calcul al impozitului a fost aplicat greşit de reclamantă, la 5%, în loc de 10%, rezultând astfel diferenţele care au dus la recalcularea impozitului în urma controlului efectuat.
Având în vedere că Decizia de impunere nr. 139/2006 a D.G.A.M.C., prin care s-a stabilit, printre altele şi obligaţia de plată a sumei suplimentare de 15.544,9714 lei pe venitul net realizat în anii 1999 şi 2000, cu titlu de diferenţă de impozit pe dividende, a fost emisă la data de 31 iulie 2006, producându-şi efectele juridice la aceeaşi dată, rezultă că faţă de momentele 14 ianuarie 2000 (când s-au plătit dividendele pentru anul 1999) şi 04 aprilie 2001 (plata dividendelor distribuite în 2000), s-a depăşit termenul de 5 ani în care organul de control fiscal putea să stabilească obligaţii fiscale, potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior.
Susţinerea recurentei - pârâte în sensul că excepţia prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale a fost invocată direct în faţa instanţei de judecată nu are relevanţă, faţă de aspectul că prescripţia dreptului este o excepţie de ordine publică, putând fi ridicată în orice fază a procesului şi chiar din oficiu de către instanţă. De altfel, instanţa de fond nici nu a analizat acest aspect ca pe o veritabilă excepţie, considerând că este o susţinere care ţine de cercetarea fondului cauzei, referitoare la nelegalitate şi netemeinicia deciziei de impunere contestată.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, constată că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că pentru obligaţiile fiscale născute în anii 1999 şi 2000 dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale s-a prescris, recursul declarat de pârâta A.N.A.F. urmând a fi respins ca nefondat.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de SC A. SA Bucureşti şi A.N.A.F., împotriva sentinţei civile nr. 2708 din 31 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3253/2008. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 3282/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
