ICCJ. Decizia nr. 335/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 335/2008
Dosar nr. 8668/2/2006
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1171/2007 pronunţată la 2 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia nulităţii invocată de reclamantul B.J.S. cât şi acţiunea formulată de acesta în contradictoriu cu pârâta C.S.A.R., obiectul acesteia constituindu-l anularea Deciziei de sancţionare nr. 113323 din 14 august 2006, sancţiunea constând în aplicarea unei amenzi reclamantului în cuantum de un salariu net aferent lunii iunie 2006.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima Instanţă a reţinut că excepţia nulităţii deciziei de sancţionare atacate nu este întemeiată, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile OUG nr. 2/2001, invocate de reclamant, conform art. 39 alin. (1) şi alin. (11) din Legea nr. 32/2000, făcându-se trimitere la această ordonanţă numai în ceea ce priveşte contravenţiile prevăzute la alin. (2) ale aceluiaşi articol şi „numai în măsura în care prin prezenta lege nu se prevede altfel", în speţă având deci prioritate prevederile Legii nr. 32/2000 ca norme speciale.
Pe fondul cauzei, prima Instanţă a reţinut că prin Decizia de sancţionare nr. 113323 din 14 august 2006, reclamantul - director general al SC A.R.A. SA, a fost sancţionat cu o amendă în cuantum de un salariu net aferent lunii iunie 2006, în temeiul art. 39 alin. (1) şi alin. (11) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, Decizia de sancţionare fiind legală şi temeinică întrucât a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale şi având la bază atitudinea culpabilă a conducătorului societăţii de asigurări, care nu a luat măsurile necesare în condiţiile legii pentru respectarea şi îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau conform Legii nr. 32/2000.
Astfel, cu ocazia controalelor efectuate, au fost identificate şase puncte de lucru improvizate pentru comercializarea poliţelor tip R.C.A., în numele SC A.R.A. SA, toate acestea pe raza Municipiului Bucureşti, fiind încălcate Normele de aplicare a legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 al Preşedintelui C.S.A., în sensul că nu a fost respectată obligaţia de a elibera asiguratului odată cu documentul de asigurare şi vigneta prin care să se precizeze luna şi anul când expiră.
S-a reţinut şi încălcarea prevederilor art. 20 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, desfăşurarea activităţilor de asigurare nefiind făcută cu prudenţă şi profesionalism, ca şi încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) lit. b) din acelaşi act normativ, în sensul că nu a supravegheat activitatea agenţilor, subagenţilor şi agenţilor subordonaţi, astfel încât să nu fie periclitată activitatea de asigurare, toate aceste fapte constituind contravenţiile prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a), d), p) din Legea nr. 32/2000.
A mai precizat Instanţa de Fond în considerentele sentinţei pronunţate, că Decizia de sancţionare contestată nu a fost emisă în baza adresei din 5 iulie 2007, aşa cum pretinde reclamantul, ci în baza nerespectării dispoziţiilor art. 2 alin. (61) din Normele de aplicare prin Ordinul nr. 3108/2004, a art. 20 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) lit. b) din Legea nr. 32/2000. De fapt, prin adresa sus-menţionată s-a adus la cunoştinţa asigurătorilor care practicau asigurarea obligatorie R.C.A., că potrivit prevederilor art. 20 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, asigurătorii trebuiau să prevadă „asigurarea şi desfăşurarea activităţii cu prudenţă şi profesionalism în concordanţă cu natura şi mărimea activităţii prestate", menţionându-se şi faptul că începând cu data de 10 iulie 2006, se interzice desfăşurarea activităţii de contractare a asigurării obligatorii R.C.A. în spaţii deschise.
Din procesele - verbale încheiate cu ocazia acţiunilor de control efectuate inopinant de către autoritatea pârâtă, reţine Instanţa de Fond, rezultă că au fost depistate puncte volante de vânzare a poliţelor R.C.A. aparţinând şi societăţilor SC A.R.A. SA, vânzarea şi încheierea poliţelor de asigurare în condiţii improprii având ca efect eliberarea de poliţe cu date incomplete, ilizibile şi eronate, ceea ce creează confuzii şi întârzieri în raportarea în timp util a acestora în vederea înregistrării.
Au fost înlăturate ca nefondate susţinerile reclamantului cu privire la inexistenţa unui contract de intermediere încheiat de aceasta cu SC A. SA, broker de asigurare, din procesele - verbale de control rezultând încheierea unui contract de colaborare comision între cele două părţi, precum şi cele referitoare la punerea la dispoziţia societăţii de intermediere a vignetelor necesare întrucât bonurile de consum depuse în dovedirea acestor susţineri nu poartă datele de identificare necesare şi nici ştampila societăţilor cu care s-a făcut predarea acestora.
Ca o concluzie, Instanţa de Fond a reţinut că potrivit art. 34 alin. (9) din Legea nr. 32/2000, asigurătorii răspund pentru toate actele şi omisiunile agentului de asigurare, aceştia având obligaţia de a-şi organiza activitatea de control cu privire la modul de contractare a asigurărilor de răspundere civilă auto obligatorie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivul de casare sau modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. procedură civilă, respectiv „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul susţine următoarele:
- prima Instanţă a respins în mod greşit ca neîntemeiată excepţia nulităţii deciziei de sancţionare întemeiată pe prevederile OG nr. 2/2001, în mod nelegal fiind înlăturată aplicarea normelor prevăzute de OG nr. 2/2001;
- nu a fost analizat motivul de nulitate al deciziei de sancţionare ce viza faptul că aceasta trebuia semnată de preşedintele C.S.A., or Decizia atacată a fost semnată de vicepreşedintele acestei comisii, încălcându-se dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 32/2000. Aceasta cu atât mai mult cu cât preşedintele C.S.A. a participat la şedinţa Consiliului şi a votat pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale;
- procesele - verbale încheiate ca urmare a controalelor periodice sau inopinante efectuate de echipele de control şi care au stat la baza aplicării sancţiunii contravenţionale, acte de constatare încheiate în lipsa reprezentantului societăţii SC A.R.A. SA, nu au fost comunicate asigurătorului sau reclamantului în calitate de reprezentant legal al societăţii, pentru a putea face obiecţiuni cu privire la conţinutul lor, să argumenteze sau să respingă constatările nefondate ale acestuia, încălcându-se deci dispoziţiile art. 16 alin. (7) din OG nr. 2/2000;
- actul sancţionator nu prevede cuantumul determinat al amenzii contravenţionale aplicate, astfel că nu există posibilitatea verificării legalităţii şi temeiniciei cuantumului sancţiunii aplicate, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 39 alin. (6) din Legea nr. 32/2000 şi art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, care se referă la individualizarea sancţiunii, cât şi cele prevăzute de art. 39 alin. (3) lit. c) teza finală din Legea nr. 32/2000, care se referă la situaţia depăşirii limitei maxime a amenzii;
- întrucât nerespectarea unor dispoziţii legale a fost imputată unei persoane juridice SC A.R.A. SA, aceasta trebuie să fie eventual sancţionată, prin reprezentantul său legal, pentru faptele personale ale acesteia şi nu el, ca persoană fizică, în calitate de director general.
În sarcina sa nu poate fi reţinută o atitudine culpabilă care să justifice aplicarea sancţiunii contravenţionale, atâta timp cât a luat toate măsurile necesare în vederea coordonării activităţii societăţii cu prudenţă şi profesionalism.
- Instanţa de Fond nu a verificat susţinerile sale cu privire la lipsa unor raporturi juridice cu o parte însemnată dintre intermediari – ex. SC A. SA broker asigurări, astfel că nu avea obligaţia şi nici posibilitatea legală de a efectua controlul asupra activităţii acestora.
Se solicită astfel, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea plângerii aşa cum a fost formulată, anularea deciziei de sancţionare şi, pe cale de consecinţă, exonerarea sa de plata amenzii contravenţionale.
Pârâta C.S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei Instanţe ca fiind legală şi temeinică.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte îl va respinge pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Referitor la primul motiv de recurs formulat, Instanţa de control judiciar constată că în mod întemeiat prima Instanţă a reţinut că în speţă sunt aplicabile cu prioritatea prevederile Legii nr. 32/2000, ca norme speciale, prevederile OG nr. 2/2001 fiind aplicabile numai în cazul în care prin această lege se face trimitere expresă la ordonanţa care reprezintă cadrul general în materie de contravenţie.
Aşa cum corect a reţinut şi Instanţa de Fond, art. 39 alin. (1) alin. (11) din Legea nr. 32/2000 modificată şi completată, menţionează situaţia în care se aplică dispoziţiile OG nr. 2/2001 şi anume „în măsura în care prezenta lege nu prevede altfel", iar art. 42 alin. (3) din aceeaşi lege, arată că „în caz de conflict între dispoziţiile prezentei legi şi prevederile conţinute în alte acte normative se aplică prevederile prezentei legi".
Recurentul - reclamant a fost sancţionat pentru fapte ce constituie contravenţii în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. a), d), p) din Legea nr. 32/2000, iar simplul fapt că abaterile săvârşite „constituie contravenţii", nu face aplicabilă de plano OG nr. 2/2001, ci dimpotrivă, legea specială care sancţionează astfel de fapte printr-o reglementare specială.
Motivul de nulitate al deciziei de sancţionare, referitor la semnarea acesteia de către vicepreşedintele C.S.A.R. şi nu de către preşedintele acestei comisii, în mod corect a fost respins de prima Instanţă.
Aplicarea sancţiunii recurentului - reclamant a fost adoptată în cadrul Hotărârii Consiliului C.S.A. din şedinţa din data de 9 august 2006 la care a participat şi Preşedintele C.S.A., Decizia de sancţionare cu amendă a recurentului - reclamant, fiind întocmită ulterior şi anume la 14 august 2006, aceasta fiind perfect valabilă, în condiţiile în care a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale.
Faptul că aceasta a fost semnată de către vicepreşedintele C.S.A., nu-i conferă un caracter de nelegalitate, faţă de Decizia nr. 113641 din 10 august 2006, conform căreia Preşedintele C.S.A. a desemnat pe vicepreşedintele C.S.A. ca în perioada 11 - 17 august 2006 să reprezinte C.S.A., datorită imposibilităţii temporare de a exercita prerogativele preşedintelui.
În perioada pentru care a fost desemnat, vicepreşedintele C.S.A. are dreptul să semneze între altele şi deciziile de sancţionare emise în temeiul prevederilor art. 39 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Cel de-al treilea motiv de recurs formulat de recurentul - reclamant apare şi el ca nefondat.
Intimata - pârâtă a emis Decizia de sancţionare în baza „proceselor verbale de constatare" încheiate la data de 8 august 2006 de către organele de control desemnate în acest sens de C.S.A., procedura de aplicare a sancţiunii fiind reglementată de art. 381 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, potrivit cu care „sancţiunile se stabilesc de către C.C.S.A în baza referatelor de constatare ori a proceselor - verbale încheiate ca urmare a controalelor periodice sau inopinante efectuate de echipele de control desemnate în acest scop".
Procesele - verbale astfel încheiate de organele de control fără drept de aplicare a sancţiunilor, se raportează aşadar legii speciale, în speţă Legea nr. 32/2000 care instituie o procedură aparte de control, constatare, sancţionare, desfăşurată pe mai multe etape şi finalizată cu emiterea deciziei de sancţionare pe baza celor hotărâte în Consiliul C.S.A., de la data emiterii acestei decizii persoana respectivă dobândind calitatea de contravenient, aceasta putând să conteste Decizia în termen legal, aşa cum de altfel, în speţă, s-a şi procedat de către reclamant.
Aşadar, din moment ce numai Decizia de sancţionare poate fi contestată, susţinerea recurentului - reclamant cum că nu i s-au comunicat procesele - verbale prin care s-au constatat faptele nelegale, pentru a putea face obiecţiuni asupra celor reţinute în conţinutul lor, apare ca neîntemeiată, aşa cum de altfel, corect a reţinut şi Instanţa de Fond.
În plus, invocând obligativitatea comunicării acestor procese - verbale, recurentul - reclamant face trimitere la dispoziţii din OG nr. 2/2000, dispoziţii care nu se aplică în speţă după cum s-a argumentat mai sus.
Susţinerea recurentului - reclamant din cel de-al patrulea motiv de recurs, referitoare la cuantumul determinat al amenzii este şi ea neîntemeiată.
Iarăşi, recurentul, în mod neîntemeiat face trimitere numai la dispoziţiile OG nr. 2/2001, norma generală care reglementează regimul juridic al contravenţiilor, în speţă, fiind însă aplicabile, cu prioritate, dispoziţiile Legii nr. 32/2000, care în art. 39 alin. (3) lit. c) reglementează sancţionarea persoanelor desemnate în funcţii de conducere specifice domeniului asigurărilor cu amenzi cuprinse între 1 - 6 salarii nete din luna precedentă celei în care a fost constatată contravenţia.
Sigur că la aplicarea sancţiunii, în speţă, s-au avut în vedere aceste dispoziţii legale care dau posibilitatea aplicării unei amenzi într-un cuantum determinabil şi nu neapărat determinat, existând posibilitatea aprecierii legalităţii acesteia şi a respectării limitelor maxime prevăzute de lege, respectiv art. 39 alin. (3) lit. c) teza finală din Legea nr. 32/2000, care de data aceasta face trimitere la art. 8 alin. (2) lit. a) din OG nr. 2/2001, care stabileşte în concret maximul amenzii ce poate fi aplicată.
Legea aplicabilă este însă legea specială, criteriul stabilit (între 1 şi 6 salarii nete, salariul de la care se porneşte fiind cel din luna precedentă celei în care s-a aplicat contravenţia) fiind nu numai legal dar şi suficient în măsură să poată stabili dacă actul de sancţionare depăşeşte sau nu limita maximă impusă de legislaţia în vigoare în materie.
Criticile aduse de recurent, pe fondul cauzei, acestea făcând obiectul ultimelor două motive de recurs, sunt şi ele neîntemeiate.
Acesta susţine că, nu se face culpabil de săvârşirea nici uneia dintre faptele reţinute în sarcina sa, pentru că ar fi întreprins toate măsurile necesare pentru coordonarea în bune condiţiuni a activităţii societăţii, cu prudenţă şi profesionalism.
Faptele ce i se impută recurentului - reclamant şi care au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare au fost însă stabilite prin procesele - verbale încheiate de organele de control desemnate de C.S.A. şi care au efectuat controale asupra activităţii desfăşurate de societatea de asigurare reprezentată de recurentul - reclamant în calitate de director general.
Acestea au fost în mod detaliat relatate de către Instanţa de Fond şi s-a stabilit în mod corect că ele constituie contravenţiile prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a), d), p), sancţiunea aplicată recurentului fiind reglementată de art. 39 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 32/2000.
Recurentul - reclamant nu poate susţine că trebuia sancţionată persoana juridică SC A.R.A. SA şi nu el, ca persoană fizică, nerespectarea unor dispoziţii legale fiind imputată societăţii de asigurare ca persoană juridică, deoarece conducerea activităţii cu respectarea normelor prudenţiale specifice, conform practicilor în asigurări, organizarea şi desfăşurarea activităţii cu prudenţă şi profesionalism, activitatea de supraveghere a personalului propriu, a unităţilor din subordine, a agenţilor, subagenţilor şi agenţilor subordonaţi, sunt activităţi ce intră în atribuţiile reclamantului - recurent ca şi conducător al SC A.R.A. SA.
Obligaţia de conducere, organizare şi control în realizarea sarcinilor ce incumbă asigurătorului, revine celui însărcinat prin natura postului cu aceste atribuţiuni, în speţă, recurentului - reclamant, în calitate de director al societăţii de asigurare.
Mai mult decât atât, recurentul - reclamant trebuia să ţină seama de adresa din 5 iulie 2006 prin care s-a adus la cunoştinţa tuturor asigurătorilor care practicau asigurarea obligatorie R.C.A., că potrivit art. 20 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000 cu modificările ulterioare, asigurătorii trebuie să prevadă „organizarea şi desfăşurarea activităţii cu prudenţă şi profesionalism, în concordanţă cu natura şi mărimea activităţii prestate" şi prin care se preciza că începând cu data de 10 iulie 2006 se interzice desfăşurarea activităţii de contractare a asigurării obligatorii R.C.A. în spaţii deschise, indicându-se cu titlu exemplificativ câteva moduri de desfăşurare a activităţii în spaţii neamenajate corespunzător.
Recurentul - reclamant, în calitate de director general avea obligaţia de a se conforma acestor dispoziţii ale C.S.A şi a controla modul de îndeplinire a acestora, aducând la îndeplinire dispoziţiile din art. 20 alin. (3) lit. b) din lege, prin „supravegherea activităţii personalului propriu, a unităţilor din subordine, a agenţilor, a subagenţilor şi agenţilor subordonaţi".
Cât priveşte precizarea recurentului - reclamant că Instanţa de Fond nu a verificat susţinerile sale cu privire la lipsa unor raporturi juridice cu intermediarii, printre care şi SC A. SA broker asigurări, fapt pentru care nu avea obligaţia de a controla activitatea acestora, se constată că şi aceasta este neîntemeiată.
Prima Instanţă a analizat acest aspect şi în mod întemeiat a respins susţinerile reclamantului, din moment ce din analiza proceselor - verbale încheiate cu ocazia controlului a reieşit că organele de control au constatat şi reţinut vânzarea de către această societate a poliţelor de asigurare aparţinând acestora şi emise în baza contractului de colaborare, comision încheiat între părţi.
În baza acestui contract însă, prin care sunt angajate numele şi răspunderea asigurătorului, acesta trebuia să intervină în activitatea brokerului, folosind mijloace legale pentru a împiedica desfăşurarea unei activităţi contrare normelor stabilite prin legislaţia în vigoare specifică acestui sector de activitate şi anume a asigurărilor.
Pentru considerentele expuse, se constată că sentinţa Instanţei de Fond care a menţinut Decizia de sancţionare a recurentului - reclamant, constatând că aceasta a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, este legală şi temeinică, aceasta urmând a fi menţinută.
În conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul declarat împotriva acesteia de către reclamant urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.J.S. împotriva sentinţei civile nr. 1171 din 2 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 332/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 337/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
