ICCJ. Decizia nr. 3699/2008. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3699/2008
Dosar nr. 6312/1/2008
Şedinţa publică din 24 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M. a respins cererea petentei S.O.M., privind recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel.
Pentru a hotărî astfel, C.S.M. a reţinut că niciunul dintre judecătorii care au formulat cereri de recunoaştere a gradului profesional superior, printre care şi petenta, judecător la Judecătoria Cluj Napoca, nu au susţinut examen de promovare în condiţiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Or, din interpretarea logică şi teleologică a dispoziţiilor legii mai sus menţionate, rezultă că în cazul judecătorilor şi procurorilor cariera profesională evoluează, prin promovare dintr-un grad profesional în gradul profesional imediat următor, numai în urma susţinerii şi promovării, în condiţiile legii, a concursului de promovare în funcţii de execuţie, iar o interpretare contrară ar fi de natură să eludeze dispoziţiile legale.
În sprijinul acestei interpretări s-au indicat şi dispoziţiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 care stabilesc faptul că judecătorul sau procurorul eliberat din funcţie din motive neimputabile îşi păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanţelor sau parchetelor, precum şi dispoziţiile art. 83 alin. (3) din acelaşi act normativ care prevăd că reîncadrarea în funcţia de judecător, procuror ori magistrat-asistent se face fără concurs şi cu avizul C.S.M., la instanţele, sau după caz, la parchetele de lângă acestea, în cadrul cărora au funcţionat până la data pensionării. A concluzionat că acestea sunt singurele excepţii de recunoaştere a gradului profesional anterior dobândit, regula fiind aceea că gradul profesional corespunzător unei instanţe sau parchet superioare se dobândeşte numai prin promovarea concursului organizat în condiţiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în acord cu Recomandarea (94) 12 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994.
Împotriva acestei hotărâri, la data de 25 iulie 2008, a declarat recurs S.O.M., solicitând anularea ei şi obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel.
Făcând referire la soluţia de respingere a cererii sale, motivat de faptul că nu a dobândit anterior gradul profesional de judecător de curte de apel pe care să-l valorifice în condiţiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, soluţie materializată în Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., recurenta a precizat că nu a solicitat promovarea la nicio curte de apel din România, ci numai recunoaşterea gradului profesional, întrucât îndeplineşte condiţia vechimii de 6 ani în funcţia de judecător, precum şi celelalte cerinţe ale legii.
Din conţinutul cererii de recurs, identic de altfel cu cel al cererii adresate C.S.M., rezultă că recurenta a solicitat recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel, invocând discriminarea existentă între procurorii care au obţinut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A. şi ceilalţi procurori şi judecători, care sunt obligaţi să susţină concursul în vederea promovării într-un grad profesional superior.
În justificarea existenţei discriminării au fost invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (43 până la formularea cererii) prin care au fost admise recursurile procurorilor de la D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. împotriva Hotărârilor nr. 791 şi 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului C.S.M., dispunându-se anularea în parte a acestora, în ceea ce-i priveşte pe respectivii recurenţi şi, în consecinţă, admiterea cererilor lor de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În opinia recurentei, soluţia astfel adoptată este nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu cunoaşte nici o derogare, iar prevalarea acestor procurori de alte dispoziţii legale ce vizează caracterul special al structurii din care fac parte, pentru înlăturarea regulii imperative a concursului reprezintă o fraudă tipică la lege.
De asemenea, alegaţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la justificarea obiectivă şi rezonabilă nu sunt suficiente şi încalcă, fără nicio justificare, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât înfiinţarea respectivelor structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăţi cu privire la selectarea unor procurori, statul invocându-şi propria turpitudine pentru neputinţa şi erorile manageriale care au permis ca mai mulţi procurori cu grad de judecătorie să fie numiţi în funcţii de conducere în structurile D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., fapt inadmisibil într-un strat de drept.
Apreciind că situaţia astfel creată contravine dispoziţiilor OG nr. 137/2002, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenţie, întrucât crearea pe cale jurisdicţională a unei căi lăturalnice pentru anumiţi procurori de accedere în gradul cel mai înalt determină o rupere nejustificată de echilibru între judecătorii şi procurorii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, prin statutul lor constituţional, astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea Constituţională prin Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006, recurenta a solicitat, pentru egalitate de tratament, admiterea recursului, anularea hotărârii atacate şi obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel.
Examinând actele dosarului, solicitările recurentei şi argumentele aduse în sprijinul acestora, prin prisma prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, Plenul C.S.M. interpretând corect dispoziţiile legale referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanţei superioare sau a parchetului de pe lângă aceasta.
Pentru a concluziona astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente.
Gradul profesional poate fi definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia instanţelor şi a parchetelor, drept care poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează cariera magistraţilor, cum s-a reţinut, de altfel, atât prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât şi în jurisprudenţa relevantă în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Gradul profesional nu este, aşadar, o noţiune abstractă, desprinsă de conţinutul concret al atribuţiilor specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuţii care corespund nivelului instanţei sau parchetului în cadrul căruia îşi desfăşoară acesta activitatea.
În mod corespunzător, concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcţii de execuţie superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter de excepţie şi realizându-se numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Din economia prevederilor legale incidente în materia promovării pe loc rezultă, de altfel, că prin această formă de excepţie a promovării se urmăreşte, în principal, crearea unei rezerve de judecători şi procurori care să poată funcţiona, în condiţiile art. 57 – art. 60 din Legea nr. 303/2004, la instanţele superioare sau la parchetele de pe lângă acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei modificări de competenţă de natură să atragă supraaglomerarea acestora.
Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor reglementează, prin dispoziţiile capitolului 5, secţiunea 1, numai promovarea judecătorilor şi procurorilor la tribunale, curţi de apel şi parchete.
Potrivit art. 43 alin. (1) al acestei secţiuni, promovarea judecătorilor şi procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante la tribunale, curţi de apel şi parchete.
Condiţiile pentru participarea la concursul de promovare şi modalitatea de desfăşurare a acestuia sunt stabilite prin art. 44, art. 46 şi art. 47 din aceeaşi lege şi Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2006 a Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008.
În conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 44 pot participa la concurs, în vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de C.S.M., scopul acestei forme a promovării fiind, în principal, cel anterior arătat.
Promovarea în funcţii superioare de execuţie, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaştere a performanţelor magistraţilor, iar reglementarea concursului, ca modalitate de dobândire a gradului profesional corespunzător unei instanţe superioare, este circumscrisă exigenţei ca deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor să fie bazate numai pe criterii obiective, care să permită o selecţie corectă a acestora, având în vedere evaluările, integritatea, abilităţile şi eficienţa lor.
Prin urmare, cum legiuitorul nu a reglementat instituţia recunoaşterii automate a unui grad profesional corespunzător instanţei superioare, la îndeplinirea condiţiei de vechime şi a celorlalte criterii prevăzute de lege, aşa cum pretinde recurenta, C.S.M. a apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o cerere de promovare la instanţa superioară, care nu poate fi primită întrucât nu a susţinut concursul de promovare în condiţiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Legea nr. 303/2004 a instituit, prin prevederile secţiunii a treia, o altă procedură, având vocaţia de a accede în acest grad atât judecătorii cât şi procurorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (1).
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 866/2006, a constatat că dispoziţiile acestui text de lege sunt neconstituţionale numai în partea care condiţionează această promovare de îndeplinirea funcţiei de judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat astfel că numai această exigenţă şi nu întreaga procedură constituie o discriminare contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în sânul celor două categorii de magistraţi, raportat la statutul lor constituţional similar şi, în plus, la faptul că prin însăşi condiţia de bază impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - aceea a vechimii de 12 ani în funcţia de judecător sau de procuror - aceştia au fost aşezaţi într-o situaţie juridică identică, exigenţa respectivă având ca efect promovarea numai a magistraţilor judecători şi excluderea posibilităţii promovării magistraţilor procurori.
Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completărilor ulterioare, a reglementat, de asemenea, prin art. 75 şi art. 87, o procedură specială de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004, procedură care implică o selecţie a candidaţilor prin prisma unor condiţii şi calităţi profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcţiilor respective.
Respectându-se statutul constituţional similar al celor două categorii de magistraţi, ambele texte au impus, între altele, condiţia vechimii de cel puţin 6 ani în funcţia de judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entităţi specializate.
Anterior intrării în vigoare a acestei legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii D.N.A., o procedură derogatorie de la dispoziţiile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 92/1992 care instituiau condiţia examenului pentru promovarea în funcţiile de execuţie superioare la tribunale, curţi de apel şi parchetele de pe lângă aceste instanţe, iar Legea nr. 303/2004, în forma iniţială, a prevăzut, prin art. 100 alin. (1), că magistraţii în funcţie la data intrării ei în vigoare se consideră că îndeplinesc condiţiile legale pentru ocuparea funcţiilor în care sunt numiţi.
D.I.I.C.O.T. a fost înfiinţată prin Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea unor astfel de infracţiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Numirea procurorilor în cadrul acestei structuri specializate s-a făcut iniţial în condiţiile stabilite prin dispoziţiile cu caracter special ale acestui act normativ, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie sau de conducere la tribunale, curţi de apel şi parchete, reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 303/2004, capitolul 5, secţiunea 1.
Prevederile art. 8 din acest act normativ au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeaşi procedură specială fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin aceeaşi lege 247/2005, devenit art. 75 în urma republicării.
Procedura specială astfel instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să le fixeze pentru promovarea magistraţilor în anumite funcţii, asigurând, de altfel, şi egalitatea de tratament a celor două categorii - judecători şi procurori - prin stabilirea vocaţiei de a accede la respectivele funcţii şi în favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puţin 6 ani.
Normele cu caracter special în discuţie au avut o justificare obiectivă şi rezonabilă în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătoreşti irevocabile invocate de recurentă, statuări care îşi păstrează în întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva corupţiei, a criminalităţii organizate şi terorismului.
Hotărârile judecătoreşti în discuţie, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiţi procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum susţine recurenta, ci au constatat doar o realitate de fapt, conformă normelor legale cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii numiţi la D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile legii speciale, au dobândit dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalenţa funcţiilor respective rezultând şi din prevederile art. 11 ale OUG nr. 27/2006, privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de persoane din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr. 45/2007.
În conformitate cu acest text de lege, procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. sunt salarizaţi potrivit nr. crt. 6 - 13 de la lit. a) din anexă – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 33 din OUG nr. 27/2006, judecătorii şi procurorii aflaţi în activitate la data intrării în vigoare a acesteia se consideră că îndeplinesc condiţiile legale pentru funcţia în care sunt încadraţi.
Procurorii D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a se putea susţine că s-ar fi realizat, pe cale jurisdicţională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două categorii de magistraţi, prin crearea unei alte modalităţi de promovare decât cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor şi procurorilor la tribunale, curţi de apel şi parchete, iar îndeplinirea condiţiilor prevăzute de normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost contestată.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurentă, este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie.
La data de 1 aprilie 2005 a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Potrivit art. 1 al acestui Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea naţională a unui stat contractant este asigurată, fără nicio discriminare întemeiată, în special, pe unul din motivele arătate de text, sau orice altă situaţie şi nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorităţi publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate.
Prin urmare, după această dată, toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor contractante pot invoca încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile şi libertăţile garantate de convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, ci şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a statului contractant în cauză.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoge şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurentei, în calitatea sa de judecător la Judecătoria Cluj Napoca, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., în sensul art. 14 din Convenţie, nu poate fi reţinută.
În plan naţional, în sensul dispoziţiilor OG nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoge în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde ideea că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Prin urmare, nici din această perspectivă, Înalta Curte nu ar putea obliga C.S.M. să-i recunoască recurentei gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta S.O.M., judecător în cadrul Judecătoriei Cluj Napoca, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.O.M. împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3697/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3715/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
