ICCJ. Decizia nr. 3762/2008. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3762/2008
Dosar nr. 6157/1/2008
Şedinţa publică din 29 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M. a respins, alături de cererile formulate de mai mulţi judecători, şi pe cea formulată de B.L., judecător la Judecătoria Cluj Napoca, prin care a solicitat recunoaşterea gradului de judecător de curte de apel.
Pentru a hotărî astfel, Plenul C.S.M., în legătură cu situaţia juridică invocată, a reţinut că din conţinutul cererii formulate de petent, ca şi din cele formulate de ceilalţi judecători, reiese că aceştia şi-au întemeiat solicitările pe ideea de discriminare existentă între procurorii care au obţinut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T., respectiv în cadrul D.N.A. şi între ceilalţi procurori şi judecători, care sunt obligaţi să susţină concursul în vederea avansării în gradul profesional superior.
În susţinerea cererii formulate, petentul a invocat, în esenţă, hotărârile C.S.M., prin care au fost respinse cererile de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formulate de procurori din cadrul D.N.A., respectiv de către procurori de la D.I.I.C.O.T., hotărâri cu privire la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile formulate, anulându-le şi dispunând admiterea cererilor de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Se arată, de asemenea, că, în materia promovării judecătorilor şi procurorilor, regula o constituie concursul organizat la nivel naţional, această regulă necunoscând nicio derogare, iar excepţiile trebuie să fie exprese, nu deduse indirect şi forţat.
Petentul subliniază că invocarea altor dispoziţii legale, vizând caracterul special al structurii din care fac parte procurorii respectivi (dispoziţii care nu prevăd înlăturarea obligaţiei de participare la concursul naţional pentru obţinerea gradului profesional), pentru înlăturarea regulii imperative a concursului, reprezintă o fraudă la lege tipică.
În sprijinul ideii de discriminare între procurorii sus menţionaţi, pe de o parte, şi ceilalţi procurori şi toţi judecătorii, pe de altă parte, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 866/2006, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, apreciind, totodată, că prin crearea jurisprudenţială a unei căi lăturalnice pentru anumiţi procurori, pentru a accede în gradul cel mai înalt şi, posibil omisso medio, prin eludarea concursurilor la care judecătorii şi ceilalţi procurori sunt supuşi, au fost încălcate dispoziţiile OG nr. 137/2007, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Petentul precizează că nu solicită promovarea la niciun tribunal sau curte de apel din România, ci numai recunoaşterea gradului profesional de judecător de tribunal, respectiv de curte de apel.
Cu privire la soluţia adoptată, Plenul C.S.M. a apreciat că din interpretarea logică şi teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare [art. 43 – art. 47, art. 65 alin. (6) şi art. 83 alin. (3)] rezultă că, în cazul judecătorilor şi procurorilor, cariera profesională evoluează prin promovare dintr-un grad profesional în gradul profesional imediat următor numai în urma susţinerii şi promovării, în condiţiile legii, a concursului de promovare în funcţii de execuţie, concurs pe care petentul nu l-a susţinut.
În acest sens sunt şi prevederile Recomandării (94)12 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994, în cuprinsul cărora se precizează că toate deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor trebuie bazate pe criterii obiective, iar selecţia şi cariera judecătorilor trebuie bazate pe merite, având în vedere evaluările, integritatea, abilităţile şi eficienţa.
Or, concursul, ca modalitate de promovare într-o funcţie de execuţie, îndeplineşte pe deplin toate criteriile enunţate anterior.
Împotriva acestei hotărâri petentul B.L. a declarat recurs, solicitând anularea ei şi obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel.
Făcând referire la soluţia de respingere a cererii sale, motivat de faptul că nu a dobândit anterior gradul profesional de judecător de curte de apel pe care să-l valorifice în condiţiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, soluţie materializată în Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., recurentul a precizat că nu a solicitat promovarea la nicio curte de apel din România, ci numai recunoaşterea gradului profesional, întrucât îndeplineşte condiţia vechimii de 6 ani în funcţia de judecător, precum şi celelalte criterii cerute de lege în acest sens.
Din conţinutul cererii de recurs rezultă că recurentul a solicitat recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel, invocând discriminarea existentă între procurorii care au obţinut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A. şi ceilalţi procurori şi judecători, care sunt obligaţi să susţină concursul în vederea promovării într-un grad profesional superior.
În justificarea acestei discriminări au fost invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care au fost admise recursurile procurorilor de la D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. împotriva Hotărârilor nr. 791 şi 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului C.S.M., dispunându-se anularea în parte a acestora, în ceea ce-i priveşte pe respectivii recurenţi şi, în consecinţă, admiterea cererilor de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În opinia recurentului, soluţia astfel adoptată este nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu cunoaşte nicio derogare, iar prevalarea acestor procurori de alte dispoziţii legale ce vizează caracterul special al structurii din care fac parte, pentru înlăturarea regulii imperative a concursului reprezintă o fraudă tipică la lege.
De asemenea, alegaţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la justificarea obiectivă şi rezonabilă nu sunt suficiente şi încalcă, fără nicio justificare, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât înfiinţarea respectivelor structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăţi cu privire la selectarea unor procurori, statul invocând propria turpitudine pentru neputinţa şi erorile manageriale care au permis ca mai mulţi procurori cu grad de judecătorie să fie numiţi în funcţii de conducere în structurile D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., fapt inadmisibil într-un strat de drept.
Apreciind că situaţia astfel creată contravine dispoziţiilor OG nr. 137/2002, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenţie, întrucât crearea pe cale jurisdicţională a unei căi lăturalnice pentru anumiţi procurori de accedere în gradul cel mai înalt determină o rupere nejustificată de echilibru între judecătorii şi procurorii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, prin statutul lor constituţional, astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea Constituţională prin Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006, recurentul a solicitat, pentru egalitate de tratament, admiterea recursului, anularea hotărârii atacate şi obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel.
Examinând cauza în raport cu actele dosarului, solicitările recurentului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Gradul profesional poate fi definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia instanţelor şi a parchetelor, drept care poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează cariera magistraţilor, cum s-a reţinut, de altfel, atât prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât şi în jurisprudenţa relevantă în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Gradul profesional nu este, aşadar, o noţiune abstractă, desprinsă de conţinutul concret al atribuţiilor specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuţii care corespund nivelului instanţei sau parchetului în cadrul căruia îşi desfăşoară acesta activitatea.
În mod corespunzător, concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcţii de execuţie superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter de excepţie şi putând fi făcută numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Potrivit art. 43 alin. (1) al acestei secţiuni, promovarea judecătorilor şi procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante la tribunale, curţi de apel şi parchete.
Condiţiile pentru participarea la concursul de promovare şi modalitatea de desfăşurare a acestuia sunt stabilite prin art. 44, art. 46 şi art. 47 din aceeaşi lege şi Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor.
Prin urmare, întrucât legiuitorul nu a reglementat instituţia recunoaşterii automate a unui grad profesional corespunzător instanţei superioare, la îndeplinirea condiţiei de vechime şi a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretinde recurentul, C.S.M. a apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o cerere de promovare la instanţa superioară, care nu poate fi primită întrucât nu a susţinut examenul de promovare în condiţiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Legea nr. 303/2004 a instituit, prin prevederile secţiunii a 3-a, o altă procedură, având vocaţia de a accede în acest grad atât judecătorii cât şi procurorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 52 alin (1).
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 866/2006, a constatat că dispoziţiile acestui text de lege sunt neconstituţionale numai în partea care condiţionează această promovare de îndeplinirea funcţiei de judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat astfel că numai această exigenţă şi nu întreaga procedură constituie o discriminare contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în sânul celor două categorii de magistraţi, raportat la statutul lor constituţional similar şi, în plus, la faptul că prin însăşi condiţia de bază impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - aceea a vechimii de 12 ani în funcţia de judecător sau de procuror - aceştia au fost aşezaţi într-o situaţie juridică identică, exigenţa respectivă având ca efect promovarea numai a magistraţilor judecători şi excluderea posibilităţii promovării magistraţilor procurori.
Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completărilor ulterioare, a reglementat, de asemenea, prin art. 75 şi art. 87, o procedură specială de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004, procedură care implică o selecţie a candidaţilor prin prisma unor condiţii şi calităţi profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcţiilor respective.
Respectându-se statutul constituţional similar al celor două categorii de magistraţi, ambele texte au impus, între altele, condiţia vechimii de cel puţin 6 ani în funcţia de judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entităţi specializate.
Procedura specială astfel instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să le fixeze pentru promovarea magistraţilor în anumite funcţii, asigurând de altfel şi egalitatea de tratament a celor două categorii - judecători şi procurori - prin stabilirea vocaţiei de a accede la respectivele funcţii şi în favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puţin 6 ani.
Normele cu caracter special în discuţie au avut o justificare obiectivă şi rezonabilă în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătoreşti irevocabile invocate de recurent, statuări care îşi păstrează în întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva corupţiei, a criminalităţii organizate şi terorismului.
Hotărârile judecătoreşti în discuţie, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiţi procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum susţine recurentul, constatând doar o realitate de fapt conformă normelor legale cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii numiţi la D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile legii speciale, au dobândit dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalenţa funcţiilor respective rezultând şi din prevederile art. 11 ale OUG nr. 27/2006, privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de persoane din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr. 45/2007.
Procurorii D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a se putea susţine că s-ar fi realizat, pe cale jurisdicţională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două categorii de magistraţi, prin crearea unei alte modalităţi de promovare decât cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor şi procurorilor la tribunale, curţi de apel şi parchete, iar îndeplinirea condiţiilor prevăzute de normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost contestată.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurent, este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurentului, în calitatea sa de judecător la Judecătoria Cluj Napoca, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., în sensul art. 14 din Convenţie, nu poate fi reţinută.
În plan naţional, în sensul dispoziţiilor OG nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte, cum este cazul pricina de faţă.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul B.L., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.L., împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3761/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3763/2008. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
