ICCJ. Decizia nr. 411/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 411/2008
Dosar nr. 43660/3/2006
Şedinţa publică din 5 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii P.A., N.M.A., N.E., S.I., R.A., S.C., I.A., M.T., P.C., U.N., B.D., N.V., P.E., T.G., P.G. şi T.D.C. au solicitat obligarea pârâtului M.J. la plata primelor de concediu aferente anilor 2002 - 2006 şi în continuare, actualizate, în raport de indicele de inflaţie începând cu data naşterii dreptului şi până la data încasării efective.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, în baza art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în calitate de funcţionari publici, au dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 612 din 24 ianuarie 2007, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Prin sentinţa civilă nr. 1510 din 5 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile netimbrării şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.J.; a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul la plata contravalorii primei de concediu pe anii 2001 - 2006 pentru reclamanţii P.A., N.E., S.I., R.A., pe anii 2004 - 2006 pentru reclamanta S.C., pe anii 2005 - 2006 pentru reclamantul T.D.C. şi pentru anul 2006 pentru reclamanţii P.C., N.M.A., I.A., M.T., U.N., B.D., N.V. şi P.E., actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la data plăţii efective.
Prin încheierea din 15 august 2007, aceeaşi Instanţă a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 1510/2007 în sensul că la alin. (3) se va consemna „obligă pârâtul la plata contravalorii primei de concediu pe anii 2001 - 2006 pentru reclamanţii P.A., N.E., S.I., R.A., T.G. şi P.G.
Pentru a hotărî astfel Instanţa a reţinut, în esenţă, că dreptul la prima de concediu este acordat prin legea care a intrat în vigoare la 8 ianuarie 2000, obligaţia de plată a primelor devenind executorie la data încetării suspendării, respectiv 31 decembrie 2006, suspendare care nu a afectat substanţa dreptului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul M.J., solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii.
Recurentul a susţinut că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, întrucât în perioada cuprinsă între martie 2001 şi până la 31 decembrie 2006, dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 188/1999 nu au produs efecte, iar reclamanţii nu pot beneficia de primă de concediu.
S-a mai susţinut că dreptul la prima de concediu nu a fost niciodată scadent, ipoteză în care plata lui putea fi făcută numai dacă legea instituie o asemenea obligaţie, deoarece drepturile salariale care se plătesc de la bugetul statului sunt supuse principiului legalităţii şi nu consensualismului fiind, prin urmare, exclusă acordarea acestora în lipsa unui text de lege.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii Instanţei de Fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii au dreptul la primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M.J. împotriva sentinţei civile nr. 1510 din 5 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 409/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 413/2008. Contencios → |
|---|
