ICCJ. Decizia nr. 413/2008. Contencios

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 413/2008

Dosar nr. 796/2/2007

Şedinţa publică din 5 februarie 2008

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 2 februarie 2007, reclamanţii D.E.C., U.S., F.D.C., G.M. şi L.A.F. au solicitat obligarea pârâtei C.N.P.A.D.A.S. la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2003 - 2005 actualizată cu indicele de inflaţie şi daune interese aferente, conform art. 161 alin. (4) C. muncii.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1858 din 27 iunie 2007, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor drepturi băneşti constând în prime de concediu pentru anii 2003 - 2005 actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective; a respins capătul de cerere privitor la plata daunelor interese.

Pentru a se pronunţa astfel, Instanţa a reţinut, în esenţă, că deşi exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2003 - 2005, aceasta nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent care ar însemna însăşi înlăturarea dreptului.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la daune interese, s-a reţinut că actualizarea drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu cu indicele de inflaţie constituie o reparaţie integrală a prejudiciului suferit, ceea ce a condus la respingerea acestui capăt de cerere.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că pentru anii 2003 - 2005 funcţionarii publici nu au beneficiat de primele de concediu prevăzute de art. 34 al Legii nr. 188/1999 întrucât aplicarea acestor dispoziţii legale a fost suspendată prin legile bugetare anuale din această perioadă.

Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii Instanţei de Fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".

Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.

În anii 2003 - 2005, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.

Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera, că acel drept nu a existat în perioada anilor 2003 - 2005 pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate anulat.

Respectarea principiului încrederii in statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată reclamanţii au dreptul la primă de concediu.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 1858 din 27 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2008.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 413/2008. Contencios