ICCJ. Decizia nr. 4237/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4237/2008
Dosar nr. 698/33/2008
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 430 din 19 mai 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de Ş.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, a dispus anularea hotărârii nr. 22728 din 18 februarie 2008 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 1 noiembrie 1940-6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 1 august 2007.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din probele administrate, în principal declaraţiile martorilor A.A. şi F.I., coroborate cu înscrisurile prezentate în probatiune: adeverinţa eliberată de Arhivele Naţionale, copia certificatului de căsătorie, a certificatului de naştere şi a actului de identitate, a reţinut instanţa că reclamanta Ş.L. (F.L. înainte de căsătorie) împreună cu familia sa s-au refugiat, la data de 15 octombrie 1940, din localitatea de domiciliu, Diviciorii Mari, Judeţul Cluj, în localitatea Geaca, Judeţul Cluj, ca urmare a persecuţiilor etnice şi a cedării Ardealului de Nord în urma Diktatului de la Viena, revenind în localitatea de domiciliu în primăvara anului 1945, ceea ce justifică acordarea beneficiului prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Curtea de apel argumentează soluţia pronunţată şi în considerarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia acordării drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, în raport cu imperativul asigurării unei jurisprudenţe unitare şi respectării principiului nediscriminării, cu referire în principal la Hotărârea C.E.D.O. din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 299 şi urm. şi ale art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Cluj critică în primul rând sentinţa pronunţată de Curtea de apel pe aspecte ce ţin de asigurarea unei jurisprudenţe unitare şi pe respectarea principiului nediscriminării garantat de C.E.D.O.. În fond, recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit instanţa fondului a acordat reclamantei drepturile solicitate în baza declaraţiilor date de martori, care nu sunt clare şi nu se susţin reciproc şi în condiţiile în care, în prezent, 90% din dosarele de refugiat se întemeiază pe declaraţii de martori şi pe faptul că la Arhivele Naţionale nu există înscrisuri oficiale doveditoare. Mai susţine recurenta-pârâtă că, potrivit OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, pentru acordarea drepturilor reparatorii este necesar să existe două surse de informaţie care să indice aceleaşi date cu privire la: data de plecare, localitatea de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu şi data întoarcerii din refugiu. în esenţă, se susţine că în privinţa reclamantei datele sunt insuficiente şi contradictorii pentru a justifica acordarea drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori."
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 6 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Potrivit dispoziţiilor susmenţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
În cauză, Curtea de apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
Este de reţinut faptul că, în mod constant, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
Or, potrivit Normelor de aplicare a OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanţă se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declaraţii de martori.
În cauză reclamanta a depus diligente necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, aşa cum rezultă din adresa emisă de Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, în care se menţionează că familia reclamantei (tatăl - F.I., mama – F.A., fiica F.L.) nu figurează în documentele deţinute de instituţie.
Astfel fiind, instanţa a luat în considerare declaraţiile martorilor A.A. şi F.I., depuse şi la dosarul administrativ format la Casa Judeţeană de Pensii Cluj, din care rezultă, cu caracter unitar, contrar susţinerilor din recurs ale recurentei-pârâte, că familia reclamantei s-a refugiat la data de 15 octombrie 1940, din cauza represiunilor autorităţilor de ocupaţie, din localitatea natală, satul Diviciorii Mari, judeţul Cluj, în localitatea Geaca, judeţul Cluj, revenind în localitatea de domiciliu în luna mai 1945.
Întemeiat, instanţa a avut în vedere şi faptul că martorilor le-a fost recunoscută calitatea de persoane refugiate.
Sub acest aspect, înalta Curte reţine că instanţa fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
În consecinţă, înalta Curte reţine că întemeiat şi legal instanţa de fond a apreciat că reclamanta Ş.L. a făcut dovada persecuţiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu, care au determinat familia sa să se refugieze la data de 15 octombrie 1940 din localitatea de domiciliu (satul Diviciorii Mari, Judeţul Cluj) în localitatea Geaca, Judeţul Cluj de unde a revenit în localitatea de domiciliu în luna mai 1945. Astfel fiind, Curtea de apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală cu respectarea cadrului legal instituit de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a normelor şi principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea şi analiza mijloacelor de probă.
Argumentaţia oferită de Curtea de apel în considerarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia acordării drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, este pe deplin validă şi reprezintă un exemplu salutar de aplicare în dreptul intern a dispoziţiilor C.E.D.O. prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., cu relevanţă în cauza dedusă judecăţii, şi anume cauza Beian împotriva României, în care s-a reţinut că existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă persistente în timp este de natură a crea un climat de incertitudine juridică cu consecinţa nerespectării dreptului la un proces echitabil şi a principiului nediscriminării, în măsura în care instituie un tratament diferenţiat între persoane aflate în situaţii analoage.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică şi, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 430 din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4236/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4238/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
