ICCJ. Decizia nr. 4350/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4350/2008
Dosar nr. 5855/1/200.
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin hotărârea nr. 571 din 19 iunie 2008, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestaţia formulată de S.E.C., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, împotriva Hotărârii nr. 103 din 8 mai 2008 a Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.
Pentru a hotărî astfel, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că Hotărârea nr. 103 din 8 mai 2008 a Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a dispus încetarea detaşării recurentului la Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, este legală, reţinând următoarele:
Potrivit prevederilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, detaşarea magistraţilor se dispune de către Consiliul Superior al Magistraturii, cu acordul scris al judecătorului sau procurorului, la solicitarea instituţiei unde magistratul urmează a fi detaşat.
Legea stabileşte cele doua condiţii ale detaşării: existenţa solicitării unei instituţii şi acordul magistratului care urmează a fi detaşat iar, în lipsa uneia dintre aceste condiţii, instituţia detaşării nu mai subzistă.
Raportat la prevederile legale susmenţionate, petentul a apreciat că, prin simetrie, la încetarea detaşării trebuie solicitat acordul magistratului detaşat.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin Hotărârea nr. 193 din 9 martie 2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, „detaşarea poate înceta, anterior duratei pentru care a fost dispusă, la cererea instituţiei care a solicitat detaşarea ori a magistratului detaşat", reglementându-se prin norme imperative, în concordanţă cu dispoziţiile legii, cele două posibilităţi de încetare a detaşării, altele decât cele de drept; aceste dispoziţii legale au în vedere lipsa uneia dintre condiţiile detaşării şi anume: cererea instituţiei de încetare a detaşării, care presupune lipsa sau retragerea solicitării de detaşare şi cererea magistratului detaşat de încetare a acesteia, care presupune lipsa sau retragerea acordului asupra detaşării.
Încetarea detaşării în cadrul Ministerului Justiţiei presupune şi încetarea funcţiei de conducere deţinută, însă nu constituie o revocare din funcţia de conducere reglementată de Legea nr. 303/2004, deoarece numirea în această funcţie a fost dispusă pe cale administrativă, prin Ordin al ministrului justiţiei.
În concluzie, se arată în considerentele hotărârii atacate, Consiliul Superior al Magistraturii nu are competenţă de numire sau revocare în, respectiv din, funcţii de conducere în cadrul instituţiilor unde magistratul este detaşat.
Împotriva hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, considerând-o nelegală, S.E.C. a declarat recurs, în motivarea căruia susţine, în esenţă, următoarele:
Nu i s-a cerut niciodată acordul pentru încetarea detaşării şi nici nu a fost informat despre această măsură.
Ori, arată recurentul, este vădit nelegal a se dispune încetarea detaşării la simpla cerere a instituţiei care a cerut-o iniţial, în absenţa acordului celui detaşat.
Instituţia detaşării, în ceea ce priveşte revocarea sau încetarea acesteia, nu este reglementată în legile speciale privind statutul şi cariera magistraţilor, care constituie o categorie distinctă de personal ce nu se supune regimului aplicabil salariaţilor, însă este guvernată de principiile fundamentale ale dreptului muncii.
Cum Legea nr. 53/2003 C. muncii şi Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, stabilesc condiţiile detaşării dar nu şi revocarea sau încetarea acesteia, arată recurentul, în reglementările aplicate ar trebui regăsite principiile general valabile în materia „actului juridic" şi „contractelor".
Invocând faptul că detaşarea şi numirea ca director de penitenciar au fost operate în Carnetul de Muncă, „intrând în circuitul civil şi producând efecte urmare acordului de voinţă al Ministerului Justiţiei şi recurentului", conform prevederilor art. 58 din Legea nr. 303/2004, recurentul susţine că acest acord de voinţă (mutuus conssensus), prin simetrie, ar fi trebuit să stea la baza şi a încetării detaşării (mutuus dissensus).
De asemenea, arată recurentul, solicitându-se direct „încetarea detaşării", s-a eludat metodologia de predare-primire a funcţiilor de conducere din sistemul administraţiei penitenciarelor, aprobată prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2013/C/2006, care stabileşte că, pentru funcţia de director de penitenciar se realizează o serie de acte de inventariere şi apreciere a situaţiei operative a instituţiei, activitate ce se desfăşoară într-un interval de timp de 11-22 zile şi se consemnează într-un proces-verbal care se avizează de structura ierarhic superioară.
Intimatul, susţine recurentul, prin hotărârea atacată a încălcat prevederile art. 6 lit. a) şi b) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi şi-a încălcat atribuţiile prevăzute de lege dispunând asupra carierei unui magistrat în mod discreţionar.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a apărărilor intimatului, ţinând seama de înscrisurile depuse la dosar şi de normele aplicabile în materia supusă analizei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2288 din data de 6 august 2003, S.E.C. a fost detaşat, pentru o perioadă de 3 ani, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova la Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în funcţia de director al Penitenciarului Ploieşti, începând cu data de 1 august 2003, iar prin Hotărârea nr. 195 din data de 22 august 2006 a Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii şi prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2119/C din 19 septembrie 2006 s-a dispus prelungirea detaşării şi, respectiv, numirea recurentului pe perioada detaşării în funcţia de conducere deţinută.
Prin Hotărârea nr. 103 din 8 mai 2008 a Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul prevederilor art. 58 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi avându-se în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Consiliului Superior al Magistraturii, s-a dispus încetarea detaşării recurentului la Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Conform dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 303/2004 „Consiliul Superior al Magistraturii dispune detaşarea judecătorilor şi procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituţii, precum şi la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale" [alin. (1)] şi „După încetarea detaşării, judecătorul sau procurorul revine în funcţia deţinută anterior" [alin. (5)].
De asemenea, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Consiliului Superior al Magistraturii, detaşarea judecătorilor la alte instanţe şi a procurorilor la alte parchete, sau a judecătorilor şi a procurorilor la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, Ministerul Justiţiei şi unităţile subordonate acestuia ori la alte autorităţi publice, se dispune de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu acordul scris al magistraţilor în cauză, la cererea preşedintelui instanţei sau a conducătorului parchetului la care se solicită detaşarea.
Conform art. 9 din acelaşi Regulament, „Detaşarea judecătorului sau a procurorului poate înceta anterior duratei pentru care a fost dispusă, prin hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, la cererea celui care a solicitat detaşarea ori a judecătorului sau procurorului detaşat. Detaşarea poate înceta şi la solicitarea motivată a preşedintelui instanţei sau a conducătorului parchetului la care funcţionează judecătorul ori procurorul în cauză".
Rezultă, din dispoziţiile legale şi regulamentare mai sus citate, că detaşarea magistraţilor, ca, de altfel, şi delegarea şi transferul, este o măsură administrativă care poate fi dispusă numai cu acordul acestora.
Cerinţa imperativă a acordului magistraţilor în cazul celor trei forme de modificare a raportului juridic dintre aceştia, pe de o parte, şi instanţa, parchetul sau instituţia în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, pe de altă parte, îşi găseşte raţiunea în chiar principiile constituţionale ale inamovibilităţii, stabilităţii şi independenţei judecătorilor şi procurorilor, a căror protecţie este menită să o asigure.
În acest sens, sunt prevederile art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora „Judecătorii inamovibili pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor, şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de prezenta lege", respectiv „Procurorii care se bucură de stabilitate pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor. Ei pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de prezenta lege".
Dintre cele trei forme de modificare a raportului juridic de funcţie al magistratului, numai transferul se dispune la cererea magistratului, delegarea şi detaşarea fiind dispuse exclusiv la solicitarea instanţelor, parchetelor sau instituţiilor la care, din cauze obiective, se impune delegarea sau detaşarea; transferul se dispune, aşadar, „în interesul magistratului", pe când delegarea şi detaşarea se dispun „în interesul instituţiei".
Relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 6 din Regulamentul sus menţionat, potrivit cărora „Cererea de detaşare însoţită de acordul scris al judecătorului sau al procurorului a cărui detaşare se solicită se depune la Consiliul Superior al Magistraturii" [alin. (1)] iar „Direcţia resurse umane şi organizare solicită punctul de vedere al preşedintelui instanţei sau al conducătorului parchetului la care funcţionează judecătorul sau procurorul şi întocmeşte, în termen de cel mult 15 zile de la primirea cererii, un referat în care prezintă datele relevante privind cariera judecătorului sau a procurorului, situaţia posturilor vacante şi a celor ocupate la cele două instanţe, respectiv parchete, precum şi volumul de activitate şi încărcătura pe judecător sau procuror la instanţele sau parchetele implicate în procedura de detaşare" [alin. (2)].
Fundamentul (cauza) instituţiei detaşării nu îl constituie, deci, acordul părţilor ci situaţia obiectivă privind volumul de activitate, invocată de instanţa, parchetul sau instituţia solicitantă şi constatată de autoritatea competentă să dispună detaşarea; odată încetată această situaţie obiectivă, încetează şi raţiunea detaşării, legea necondiţionând de acordul magistratului decât începutul nu şi încetarea acestei măsuri.
Rezultă, deci, că detaşarea nu este rezultatul unui acord de voinţă între părţi, în sensul dreptului comun, ci o măsură administrativă dispusă din iniţiativa şi în interesul instanţei, parchetului sau instituţiei publice în care urmează să-şi desfăşoare activitatea magistratul, dacă acesta îşi exprimă acordul.
Detaşarea este, aşadar, o măsură administrativă al cărei caracter rămâne unilateral, condiţia acordului de voinţă al magistratului vizat, care este liber să consimtă sau nu, nefiind de natură să confere un caracter bilateral, sinalagmatic acestei măsuri, impuse de necesităţi obiective legate de buna desfăşurare a activităţii din cadrul instanţei, parchetului sau instituţiei publice care o solicită iar nu de motive subiective.
Cum a fost dispusă „Pe perioada detaşării", numirea recurentului în funcţia de director al Penitenciarului Ploieşti a încetat odată cu detaşarea.
Raportat la cele de mai sus, rămân fără temei şi susţinerile recurentului, potrivit cărora hotărârea atacată ar fi discriminatorie în ce priveşte cariera sa şi că ar eluda metodologia de predare-primire a funcţiilor de conducere din sistemul administraţiei penitenciarelor, cu atât mai mult cu cât, în ce priveşte această din urmă susţinere, instituţia interesată nu a invocat ea însăşi acest aspect.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi va menţine, ca fiind temeinică şi legală, hotărârea nr. 571 din 19 iunie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.E.C. împotriva hotărârii nr. 571 din 19 iunie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4260/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4357/2008. Contencios → |
|---|
