ICCJ. Decizia nr. 4258/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4258/2008
Dosar nr. 7352/2/200.
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa nr.286 din 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii G.G. ş.a., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării, obligându-1 pe acesta din urmă la plata către reclamanţii a primei de concediu cuvenită pentru anii 2001-2006, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că suspendarea exerciţiului dreptului la prima de vacanţă, prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, nu echivalează cu însăşi eliminarea acestui drept.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul, susţinând, în esenţă, că acţiunea a rămas fără obiect, întrucât plata primelor de concediu pentru anii 2001-2002 a fost deja efectuată, în temeiul prevederilor OUG nr. 146/2007, act normativ ignorat de instanţa de fond deşi era în vigoare la data pronunţării sentinţei recurate.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este adevărat că acordarea primei de vacanţă, instituită prin prevederile legale susmenţionate, a fost suspendată în anii 2001-2006, prin dispoziţii normative succesive, însă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), a fost menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004), precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistenţa sa în cadrul aceleiaşi perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituţional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, ceea ce ar contraveni atât prevederilor art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Susţinerea recurentului, potrivit căreia instanţa de fond nu a dat eficienţă prevederilor OUG nr. 146/2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, raportat la care acţiunea ar fi rămas fără obiect, nu este întemeiată, reprezentând, dimpotrivă, un argument în sprijinul soluţiei recurate.
Aceasta, întrucât, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din actul normativ susmenţionat, drepturile stabilite după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă prin hotărâri judecătoreşti executorii se plătesc într-o singură tranşă", ceea ce înseamnă că însăşi legea prevede ipoteza stabilirii, după data intrării sale în vigoare, a unor astfel de drepturi prin hotărâri judecătoreşti executorii; mai mult, legea prevede pentru cazurile respective o situaţie mai favorabilă titularilor drepturilor astfel stabilite, dispunând că acestea se plătesc într-o singură tranşă.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării împotriva sentinţei nr. 286 din 30 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4238/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4260/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
