ICCJ. Decizia nr. 4357/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4357/2008
Dosar nr. 9018/2/200.
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul N.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi A.V.A.S., anularea HG nr. 605/2004 şi a tuturor actelor subsecvente, respectiv actele de vânzare a activelor SC R.D. SA şi obligarea pârâţilor la daune materiale şi morale.
Prin sentinţa civilă nr. 793 din 12 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a anulat ca netimbrată acţiunea formulată de reclamantul N.L.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru reclamantului i s-a pus în vedere să timbreze cererea de chemare în judecată cu 4 lei taxă judiciară de timbru, acesta refuzând să îşi îndeplinească obligaţia legală menţionată, invocând art. 6 din C.E.D.O. şi hotărârea C.E.D.O. din cauza Beian contra României.
A mai reţinut instanţa de fond că hotărârea Beian împotriva României, nu are relevanţă în speţă, deoarece, prin aceasta Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a statuat că simpla instituire taxelor de timbru îngrădeşte accesul liber la justiţie, ci viza o altă ipoteză şi anume aceea că, în cazul în care taxele judiciare de timbru se calculează ca procent din valoarea litigiului şi acestea sunt prea mari în raport de veniturile pe care le realizează cel care se adresează justiţiei, s-ar aduce o atingere dreptului privind accesul liber la justiţie.
În acest context prima instanţă a concluzionat că în cauză, taxa judiciară de timbru era una modică, respectiv de 4 lei, iar reclamantul nu a înţeles să formuleze cerere de scutire de obligaţia de plată, în cadrul căreia să probeze că, raportat la veniturile pe care le realizează taxa stabilită este una disproporţionată şi imposibil, în mod obiectiv, de achitat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul N.L., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ., tară a le dezvolta pe fiecare dintre ele.
În motivarea de ansamblu a recursului, se susţine că instanţa de fond, prin anularea cererii de chemare în judecată, ca netimbrată, i-a anulat exerciţiul dreptului de fi judecat în România, încălcând dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 53, art. 54, art. 57, art. 148 alin. (2) şi (4) şi art. 154 alin. (1) din Constituţia României, precum şi principiile consacrate de art. 6 şi Protocolul nr. 1 din C.E.D.O.
De asemenea, recurentul-reclamant arată că prin soluţia pronunţată, instanţa de fond i-a îngrădit dreptul a avea acces liber la justiţie şi de a beneficia de un proces echitabil.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă A.V.A.S. a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul prevederilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., arătând că recurentul-reclamant nu a indicat şi dezvoltat motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul.
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă A.V.A.S., Curtea constată că aceasta nu este întemeiată, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. „indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304". Or, din cuprinsul cererii de recurs, rezultă că recurentul-reclamant a invocat şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., care permit instanţei de recurs să verifice legalitatea sentinţei instanţei de fond sub toate aspectele, chiar dacă nu este incident vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar criticile aduse se raportează la dispozitivul şi considerentele hotărârii atacate, mai exact la soluţia de anulare ca netimbrată a cererii de chemare în judecată.
Pe fondul cererii de recurs, examinând sentinţa atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Înaintea primului termen de judecată, 12 martie 2008, instanţa de fond a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei şi a timbrului judiciar de 0,30 lei. Prin citaţia emisă la 22 februarie 2008 şi primită de reclamant la aceeaşi dată (fila 9 dosar fond), acestuia i s-a adus la cunoştinţă ca până la termenul de judecată din 12 martie 2008, trebuie să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar în cuantumul menţionat.
La termenul de judecată din 12 martie 2008, deşi prezent personal în faţa instanţei, reclamantul N.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de timbrare a cererii de chemare în judecată, instanţa de fond invocând din oficiu excepţia netimbrării şi, în consecinţă, a tăcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 cu modificările şi completările ulterioare.
Soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală atât prin raportare la dispoziţiile legale care reglementează materia taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, dar şi în contextul juridic constituţional şi al C.E.D.O.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 35 din Normele metodologice de aplicare, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar neîndeplinirea acestei obligaţii atrage anularea cererii, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din lege, coroborate cu cele ale art. 35 alin. (5) din norme.
Pe de altă parte, stabilirea de către legiuitor a obligaţiei de plată a unei taxe judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, în sarcina celor care pretind stabilirea anumitor drepturi pe cale judecătorească, inclusiv în materia contenciosului administrativ, nu reprezintă o încălcare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, atâta vreme cât nu se dovedeşte o limitare sau restrângere nejustificată a acestor drepturi şi libertăţi.
Dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, grefate pe principiile consacrate de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., asigură oricărui cetăţean accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, fără însă a institui şi principiul gratuităţii exercitării acestui drept. În cazul reclamantului accesul liber la justiţie a fost asigurat chiar prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care reglementează dreptul oricărei persoane vătămate într-un drept sau interes legitim de o autoritate publică de a se adresa instanţei judecătoreşti.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a stabilit în interpretarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, că în materia „dreptului la un tribunal" (accesul liber la justiţie) acesta nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite aduse de statele contractante, reglementarea acestuia putând fi variabilă în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor (cauza Ashingdane contra Regatului Unit - Decizia C.E.D.O. din 28 mai 1985). Condiţia impusă constant de jurisprudenţa Curţii în aplicarea art. 6 alin. (1) din convenţie este aceea ca limitările aplicate de statele contractante să nu restrângă nejustificat accesul individului la un „tribunal", în aşa măsură în cât dreptul în discuţie să fie atins în chiar substanţa sa. In acest context a fost pronunţată Decizia C.E.D.O. în cauza Beian contra României, aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie trebuind aplicată la o situaţia concretă rezultată din speţa respectivă şi nu la modul general, abstract.
În ceea ce priveşte speţa de faţă, Înalta Curte constată că, recurentul-reclamant, deşi nu invocă în mod direct neconstituţionalitatea prevederilor Legii nr. 146/1997 referitoare la stabilirea taxei judiciare de timbru în materia contenciosului administrativ, reclamă o atitudine "neconstituţională" a instanţei de fond, care 1-a obligat să plătească taxa judiciară de timbru şi a timbrului judiciar, făcând astfel aplicarea unor dispoziţii legale în vigoare şi a căror neconstituţionalitate nu a fost declarată. Solicitarea recurentului-reclamant în sensul aplicării directe a dispoziţiilor art. 21 şi art. 53 din Constituţia României, precum şi a principiului consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, în vederea înlăturării de către instanţă a obligaţiei legale de a timbra cererea de chemare în judecată nu are suport juridic şi legal. Aceasta, deoarece, accesul liber la justiţie şi neîngrădirea exerciţiului acestui drept (art. 53 din Constituţia României) sunt garantate chiar de legislaţia internă, iar în ceea ce priveşte obligaţia de a plăti taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar, legiuitorul a prevăzut expres în codul de procedură civilă şi ulterior prin OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, posibilitatea celui interesat de a solicita asistenţă judiciară, în sensul scutirii de la plata acestor taxe sau eşalonarea plăţii acestora, dacă dovedeşte că sunt prea împovărătoare în raport de veniturile pe care le are justiţiabilul în cauză.
Or, recurentul-reclamant, deşi avea cunoştinţă de obligaţia legală de a timbra cererea de chemare în judecată, nu a înţeles să invoce în beneficiul său prevederile referitoare la asistenţa judiciară, apreciind eronat că o astfel de obligaţie nu poate fi impusă în sarcina sa.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a procedat la soluţionarea pricinii, sub aspectul neîndeplinirii obligaţiei de a timbra cererea, având în vedere că netimbrarea acţiunii face imposibilă examinarea de către instanţă a fondului cauzei, deoarece verificarea legalităţii unui act administrativ impune în primul rând legala învestire a instanţei judecătoreşti.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurentul-reclamant a încălcării dispoziţiilor art. 2, art. 6, art. 7 şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, din lucrările dosarului se constată că acestea au fost respectate, reclamantul beneficiind de un proces echitabil în raport de modul în care acesta a înţeles să-şi susţină pretenţiile în faţa instanţei, sintagma de „proces echitabil" presupunând şi exercitarea cu bună credinţă şi în limitele legii a drepturilor procesuale. Nu se poate reţine nici încălcarea principiului egalităţii tuturor în faţa legii [art. 7 din Legea nr. 304/2004 republicată şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României], atâta vreme cât taxele judiciare de timbru în materia contenciosului administrativ sunt stabilite prin lege în sarcina tuturor celor care se adresează instanţei judecătoreşti şi care se consideră vătămaţi printr-un act emis de o autoritate publică. Prin urmare, instanţa de fond nu a apreciat discreţionar că reclamantul are obligaţia de a plăti taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar, făcându-se doar aplicarea dispoziţiilor legale, tocmai pentru a se asigura respectarea principiului egalităţii în faţa legii a cetăţenilor.
De asemenea, referirea la dispoziţiile art. 148 din Constituţia României, nu are relevanţă în speţă, deoarece prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare faţă de normele interne poate fi aplicată doar atunci când normele interne sunt contrare primelor. Or, aşa cum s-a menţionat anterior, în reglementările europene comunitare nu există vreo dispoziţie expresă care să interzică statelor membre stabilirea unor taxe în materie judiciară.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este legală şi,
În temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.L., împotriva sentinţei civile nr. 793 din 10 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2008
| ← ICCJ. Decizia nr. 4350/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4361/2008. Contencios → |
|---|
