ICCJ. Decizia nr. 4709/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4709/2008
Dosar nr. 2000/2/200.
Şedinţa publică din 12 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1901 din 19 iunie 2008, pronunţată în dosarul nr. 2000/2/2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.R., ş.a., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D.; a obligat pârâtul să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, însă instituie o procedură completă pentru stabilirea şi plata despăgubirilor aferente imobilelor predate abuziv care, în mod obiectiv, nu poate fi parcursă în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004.
S-a mai reţinut că dispoziţiile art. 1 din Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 a Comisiei Centrale trebuie interpretate şi aplicate în acord cu prevederile art. 6 din C.E.D.O. ce consacră dreptul la soluţionarea într-un termen rezonabil a unei cauze, oricare ar fi natura acesteia, drept statuat ca garanţie a unui proces echitabil.
La speţa de faţă, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamanţilor nu a fost respectat, în condiţiile în care notificările au fost soluţionate după o perioadă de 6 ani de la înregistrare, iar până în prezent nu a fost emisă Decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul consideră că aprecierile instanţei de fond privind ordinea de soluţionare a dosarelor, ordine stabilită de către Comisia Centrală prin Decizia nr. 2 din 24 februarie 2006 se constituie într-o analiză a aspectelor de oportunitate ale deciziei, analiza incompatibilă atât cu principiul separaţiei puterilor în stat, cât şi cu principiul legalităţii în procesul civil, întrucât instanţa face aprecieri în legătură cu necesitatea unei astfel de decizii, aprecieri care intră în competenţa autorităţii administrative care a emis actul, în temeiul libertăţii de apreciere care i-a fost conferită prin prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Recurentul arată că Decizia nr. 2/2006 a Comisiei Centrale conţine dispoziţii emise în vederea aplicării Legii nr. 247/2005, Decizia îndeplinind cerinţele prevăzute de art. 13 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi pct. 17.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII.
Comisia Centrală a beneficiat de o marjă largă de apreciere, justificată de imposibilitatea în faţa căreia s-a aflat legiuitorul de a indica acestei entităţi modul concret de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, având în vedere numărul mare al acestora, etapele ce trebuie parcurse în cadrul procedurii administrative.
Stabilirea criteriului aleatoriu privind ordinea de soluţionare a dosarelor de despăgubiri a fost adoptată având ca argumente: egalitatea de tratament, sa nu fie defavorizate persoanele ale căror dosar au fost soluţionate sau care urmează a fi soluţionate de către entităţile investite cu un număr mai mare de dosare decât altele.
Instanţa de fond a apreciat greşit că dreptul reclamanţilor de soluţionare a cererii privind acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 într-un termen rezonabil nu a fost respectat.
Se arată că dosarul reclamanţilor a parcurs cele două etape ale procedurii şi s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Decizia nr. 2/2006, instanţa de fond neţinând seama de aceasta.
Prin concluziile scrise, recurentul solicită respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect, având în vedere că s-a emis Decizia nr. 3591 din 4 decembrie 2008 pentru acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Recursul este nefondat.
Instanţa de contencios administrativ are competenţa să se pronunţe asupra oportunităţii emiterii unui act administrativ.
Teoria este admisă de majoritatea doctrinei de drept administrativ, de după anul 1990, deoarece oportunitatea nu reprezintă decât o dimensiune a legalităţii actului administrativ.
Practica instanţelor judecătoreşti este în acelaşi sens, astfel încât instanţa de fond nu a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat atunci când a analizat Decizia nr. 2/2006 şi a considerat-o nelegală, din punctul de vedere al adoptării soluţiei caracterului aleatoriu al analizării dosarelor de despăgubire.
Această soluţie, cu toate încercările recurentului de a explica motivul adoptării sale, s-a dovedit în practică, astfel cum a arătat şi instanţa de fond, că încalcă principiul termenului rezonabil, garanţie a unui proces echitabil.
Cu toată complexitatea procedurii emiterii deciziei de despăgubire, este inadmisibil ca pârâta să primească dosarul reclamanţilor în aprilie 2007 şi să nu rezolve cererea decât în data de 4 decembrie 2008, prin Decizia nr. 3591.
Dacă se adaugă la această perioadă şi cei 6 ani în care reclamanţii au reuşit să obţină Dispoziţia nr. 7570 din 28 martie 2007, soluţia instanţei de fond apare ca fiind în concordanţă cu art. 6 din C.E.D.O.
Mai mult, Decizia nr. 2/2006 a fost revocată de către Comisia Centrală, emiţându-se Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, care prevede o altă ordine de soluţionare a dosarelor de despăgubire.
Nici aplicarea art. 4 din Decizia nr. 2/2006 referitor la tratarea cu prioritate a unui anumit dosar nu face ca motivele de recurs invocate de recurent să fie întrunite.
Cererea a fost aprobată în cursul procesului de faţă, la 15 iulie 2008, iar Decizia de despăgubire a fost emisă abia în faza recursului.
Toate acestea determină instanţa de recurs să nu accepte punctul de vedere al Comisiei Centrale în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca fiind rămasă fără obiect.
Aplicarea art. 4 din Decizia nr. 2/2006 şi în fond emiterea Deciziei nr. 3591/2008, conduc la întărirea convingerii instanţei de recurs de netemeinicia criticii aduse hotărârii instanţei de fond.
Prin emiterea deciziei la un interval de aproape 2 ani de la primirea dosarului, s-a demonstrat ineficienţa şi nelegalitatea măsurilor luate de Comisia Centrală şi justificarea admiterii acţiunii reclamanţilor.
În concluzie, nefiind întrunite motivele de recurs, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, să se dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 1901 din 16 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4707/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4711/2008. Contencios → |
|---|
