ICCJ. Decizia nr. 4747/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4747/2008
Dosar nr. 2053/86/ 200.
Şedinţa publică din 16 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 215 din 10 decembrie 2007 a Curţii de Apel Suceava, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea reclamantului I.D.D., formulată în contradictoriu cu I.G.P.R. şi I.P.J. Suceava şi având ca obiect anularea Dispoziţiilor nr. 1045 din 16 martie 2007 şi respectiv a Dispoziţiilor nr. 246 din 5 martie 2007, emise de pârâţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut în fapt: că reclamantul, având funcţia de ajutor de şef de post la Postul de poliţie al comunei Moldoviţa, fiind în serviciu de patrulare în noaptea de 6-7 ianuarie 2007, împreună cu agentul şef N.M., nu a intervenit pentru aplanarea conflictului ivit între doi cetăţeni; că, după ce victima violenţelor P.C. a apelat serviciul 112, reclamantul a raportat că sesizarea nu se confirmă, întrucât persoana se afla în stare de ebrietate, urmând ca el să o sancţioneze în baza Legii nr. 61/1991.
În drept, instanţa a constatat că sancţionarea reclamantului, prin cele două dispoziţii, s-a dispus corect, întrucât el a încălcat dispoziţiile art. 41 lit. b) din Legea nr. 360/2002 prin Statutul poliţistului şi pe cele ale art. 16 din „Concepţia unitară privind modul de acţiune al efectivelor de poliţie pentru preluarea şi rezolvarea evenimentelor semnalate prin Sistemul Naţional Unic pentru Apeluri de Urgenţă".
Instanţa a înlăturat apărările reclamantului privind situaţia de fapt diferită din noaptea incidentului în sensul că persoana care a sunat la 112 se afla căzută în stare de ebrietate în faţa postului de poliţie, iar raportul asupra apelului l-ar fi întocmit colegul său de patrulare. A constatat instanţa, pe baza probelor, că reclamantul este vinovat, iar sancţiunea aplicată reflectă gravitatea abaterii disciplinare săvârşite.
De asemenea, a constatat că au fost respectate dispoziţiile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, precum şi procedura disciplinară prevăzută de Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă reclamantul, cererea fiind legal timbrată (fila 16).
În motivarea cererii, recurentul critică sentinţa ca netemeinică şi nelegală, arătând:
- Că, iniţial, recurentul a fost destituit din poliţie prin dispoziţiile nr. 109 din 24 ianuarie 2007 a I.P.J. Suceava, un act abuziv care a şi fost anulat în urma contestaţiei sale, I.G.P.R., prin Dispoziţia nr. 749 din 7 februarie 2007, ordonând reanalizarea cazului de către un nou Consiliu de disciplină.
Ulterior, s-a emis Dispoziţia nr. 246 din 5 martie 2007 prin care s-a aplicat aceeaşi sancţiune.
- Că Dispoziţia nr. 246/2007 a fost emisă de autoritatea necompetentă, întrucât, conform art. 60 pct. 2 din Legea nr. 360/2002, destituirea din poliţie se dispune în mod corespunzător de persoanele care, potrivit art. 15, au competenţa să acorde gradele profesionale ale poliţiştilor, iar art. 15 menţionează „inspectoratul general al Poliţiei, la propunerea şefilor unităţilor de poliţie", deci competent era I.G.P.R.
- Că reprezentantul ales de recurent din cadrul Corpului Naţional al Poliţiştilor, conform art. 59 pct. 4 din Legea nr. 360/2002, nu a fost prezent la efectuarea actelor de cercetare prealabilă, semnătura sa nefiind pe actele de cercetare şi nici pe depoziţiile martorilor, iar depoziţia reprezentantului (favorabilă recurentului) nu a fost consemnată.
- Că au fost încălcate dispoziţiile art. 59 pct. 8 din Legea nr. 360/2002, întrucât la stabilirea sancţiunii nu s-a ţinut cont de activitatea desfăşurată anterior de recurent care a avut an de an calificativul „foarte bine".
- Că recurentului i-a fost acordat un termen de numai 5 zile pentru a contesta dispoziţia, acesta incluzând şi două zile nelucrătoare, astfel fiind încălcate dispoziţiile art. 61 pct. 1 din lege care prevăd un termen de 15 zile de la luarea la cunoştinţă, iar recurentului fiindu-i încălcat dreptul de apărare.
- Că instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ, în virtutea căruia trebuia să ordone audierea martorilor din lucrările de a cercetarea prealabilă, ceea ce ar fi dus şi la respectarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii.
Consideră recurentul că acest mod de a proceda al instanţei este în contradicţie şi cu jurisprudenţa CEDO care, în cauza „Anghel contra României", a reţinut că „instanţele judiciare interne au dat crezare declaraţiilor de martori a două persoane implicate direct in incident fără a încerca să reţină declaraţiile altor persoane prezente în momentul desfăşurării evenimentelor sau respingându-le nemotivat pe cele favorabile reclamantului. In plus, una dintre declaraţiile de martor reţinute de către instanţa judiciară nu a fost dată în şedinţă publică, în faţa reclamantului, ci luată în ziua în care s-au desfăşurat evenimentele, fără ca persoana în cauză să mai fie chemată să îşi susţină declaraţia în cadrul procedurii judiciare ".
Ca urmare, invocă recurentul o vătămare a sa, în sensul dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
- Că , în condiţiile în care, în legătură cu aceleaşi fapte, a fost întocmit dosarul penal nr. 1139/86/2007, instanţa ar fi trebuit să se pronunţe asupra suspendării cauzei, conform dispoziţiilor art. 244 pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei penale. Arată recurentul că suspendarea cauzei, în această situaţie, este prevăzută în mod implicit şi de Legea nr. 360/2002 care, la art. 65 pct. 1 precizează că, în cazul în care împotriva poliţistului s-a început urmărirea penală ori a fost trimis în judecată, menţinerea sa în activitate se hotărăşte după soluţionarea definitivă a cauzei.
În drept, invocă recurentul dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul nu se fondează.
1. Situaţia de fapt că prima dispoziţie de sancţionare a recurentului cu privire la aceleaşi fapte a fost desfiinţată de I.G.P.R. nu are relevanţă asupra temeiniciei sancţiunii aplicate ulterior, deoarece dispoziţia nr. 749/2007 a I.G.P.R. nu a analizat fondul cauzei, probatoriul pe baza căruia s-a stabilit vinovăţia, ci doar carenţele de ordin formal ale dispoziţiei nr. 109/2007 a I.P.J. Suceava.
2. Din coroborarea dispoziţiilor art. 60 alin. (2), cu referire la art. 15 lit. c) din Legea nr. 360/2002 cu dispoziţiile art. 55 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 400/2004 rezultă că, în procedura de stabilire a răspunderii disciplinare, Consiliul de disciplină prezintă şefului unităţii care l-a învestit încheierea şi dosarul de cercetare prealabilă. Pe această bază, şeful unităţii poate hotărî că nu este de acord cu sancţiunea propusă de Consiliu sau, dacă este cazul, emite dispoziţia de sancţionare a celui în cauză.
Aşadar şeful de unitate are atribuţia expresă de a emite dispoziţia de sancţionare pentru orice sancţiune prevăzută de art. 58 din lege, cu excepţia destituirii. Dar atunci când sancţiunea propusă de Consiliu este cea de destituire, „dispoziţia" şefului de unitate va avea valoarea „propunerii" la care se referă art. 15 alin. (1) din lege.
Dacă s-ar considera că propunerea Consiliului în sensul destituirii unui poliţist ar trebui trimisă direct Inspectoratului General al Poliţiei Române, ca fiind singurul competent, efectul unei asemenea interpretări ar fi privarea celui sancţionat de un grad de jurisdicţie administrativă, căci n-ar mai putea contesta soluţia adoptată de şeful unităţii la şeful ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea. Pe de altă parte, o asemenea interpretare ar duce la o pre-judecare a abaterilor disciplinare cercetate de Consiliu, căci-din momentul în care acesta ar propune sancţiunea „destituirii" – încheierea şi dosarul ar trebui trimise direct Inspectorului General al I.G.P.R., ca şi cum, din punct de vedere formal, nu s-ar mai putea concepe sancţionarea faptelor constituind abateri altfel decât cu destituirea.
Este cert astfel că, prin mecanismul procedural prevăzut sumar de Legea nr. 360/2002 şi în detaliu de Ordinul MIA nr. 400/2004, o propunere de sancţionare a unui agent de poliţie cu „destituirea" formulată de Consiliul de disciplină, va fi întotdeauna supusă unui control dublu: cel al şefului ierarhic (care a şi dispus începerea cercetării) şi cel al I.G.P.R. care se pronunţă, din punct de vedere administrativ, în ultimă instanţă.
La fel a decurs situaţia de fapt şi în speţă, astfel încât cerinţa din art. 60 alin. (2), cu trimitere la art. 15 alin. (1) lit. c), a fost respectată.
3. Dispoziţiile art. 59 alin. (7) din lege şi cele ale art. 52 din Ordinul MAI nr. 400/2004, care prevăd dreptul poliţistului cercetat de a fi asistat de un alt poliţist, nu dispun nimic în legătură cu dreptul şi obligaţia acestuia din urmă de a semna actele de cercetare prealabilă şi depoziţiile martorilor. Ca urmare, nu poate fi stabilită o sancţiune în sensul anulării actelor, în lipsa unui text normativ expres.
De asemenea, dispoziţiile art. 53 din ordin nu prevăd că încheierea întocmită de Consiliu ar trebui să cuprindă „depoziţia" reprezentantului poliţistului cercetat.
În speţă, după terminarea primei cercetări prealabile şi emiterea Încheierii nr. 1 din 19 ianuarie 2007 a Consiliului de disciplină, reprezentantul recurentului, comisar B.M., a formulat un punct de vedere, comunicat la I.P.J. Suceava sub nr. 16 din 24 ianuarie 2007, propunând aplicarea sancţiunii „amânării promovării în gradul profesional următor pentru o perioadă de doi ani"(fila 46 dosar fond I). După cea de-a doua cercetare, acelaşi apărător îşi exprimă opinia cu adresa nr. 46 din 2 martie 2007 (fila 27 fond I), după Încheierea nr. 5 din 27 februarie 2007 a Consiliului de disciplină, dar numai în legătură cu probatoriul şi apărările poliţistului cercetat, nu şi asupra sancţiunii concrete aplicabile. Asemenea opinii nu au însă nici o relevanţă juridică în cauză, întrucât legiuitorul nu le-a stabilit vreo valoare ori forţă obligatorie.
4. Dispoziţiile art. 59 alin. (8) din lege prevăd că la stabilirea sancţiunii „se ţine seama" de activitatea desfăşurată anterior, dar şi de aspecte care ţin de fapta care face obiectul cercetării: împrejurările, cauzele, gravitatea şi consecinţele ei. Aşadar, la aplicarea sancţiunii conduita disciplinară anterioară este relevantă, dar nu drept criteriu exclusiv şi suficient.
În speţă, gravitatea faptei, dar şi a consecinţelor ei sunt elemente determinante pentru ca instanţa să considere sancţiunea proporţională cu abaterea.
5. Potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din lege, termenul de contestare a sancţiunii este de 5 zile şi el curge de la data luării la cunoştinţă a dispoziţiei de sancţionare.
În speţă, Dispoziţia nr. 246/2007 a I.P.J. Suceava a fost emisă la 5 martie 2007, iar contestaţia poliţistului a fost redactată la 6 martie 2007. Din dosar nu rezultă însă data comunicării actului şi nici cea a înregistrării contestaţiei la I.P.J. Suceava.
Este cert însă că recurentul s-a grăbit să depună contestaţia, căci termenul legal de 5 zile, calculat pe zile libere şi prorogat până în prima zi lucrătoare, conform dispoziţiilor art. 101 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., se împlinea la data de 12 martie 2007 (luni).
Aşadar, termenul legal este de 5 (cinci) zile, iar nu de 15 (cincisprezece) zile cum pretinde recurentul, astfel încât acesta era dator a-şi formula toate apărările până la 12 martie. De altfel, recurentul cunoştea foarte bine acuzaţiile care i se aduceau şi probele pe care se bazau ele, întrucât prima Încheiere a Consiliului de disciplină emisă în urma cercetării, ca şi dispoziţia de sancţionare întemeiată pe ea, fuseseră invalidate de I.G.P.R. prin dispoziţia nr. 749 din 7 februarie 2007, cercetarea fiind reluată.
6. Pentru a stabili dacă şi în ce măsură instanţa de fond a respectat principiile procedurale privind rolul activ, contradictorialitatea şi nemijlocirea în administrarea probelor, trebuie avută în vedere natura specială a procedurii administrative de cercetare prealabilă a faptelor care sunt considerate abateri disciplinare în cazul poliţiştilor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 360/2002, sancţiunile disciplinare se stabilesc şi se aplică numai după cercetarea prealabilă efectuată de şeful unităţii ori de poliţişti anume desemnaţi şi după consultarea consiliilor de disciplină.
Acelaşi articol reglementează respectarea principiului contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare, deoarece: alin. (5) obligă la ascultarea celui în cauză şi la consemnarea susţinerilor sale; alin. (6) instituie dreptul poliţistului de a cunoaşte în întregime actele cercetării şi a solicita probe în apărare; alin. (7) consacră dreptul celui cercetat de a fi asistat de un alt poliţist.
Pe baza acestui text legal, Ordinul MAI nr. 400/2004 prevede în Capitolul III Secţiunea a doua „Procedura cercetării prealabile" în mod detaliat şi întemeiată pe instituţiile procesuale esenţiale specifice codului de procedură civilă: imparţialitatea „instanţei" administrative; abţinerea şi recuzarea; citarea poliţistului cercetat; administrarea probelor cu înscrisuri, martori şi desfăşurarea altor activităţi specifice, necesare completării datelor şi informaţiilor, atât de către ofiţerii însărcinaţi cu cercetarea prealabilă, cât şi la cererea celui cercetat.
Aşadar, în cadrul cercetării prealabile probele sunt discutate în contradictoriu, inclusiv audierea martorilor.
În speţă, reclamantul a solicitat, prin cererea introductivă depusă la Tribunalul Suceava, proba cu înscrisuri, dar şi „declaraţii de martori" fără a preciza numele lor şi nici teza probatorie. Reclamantul nu a formulat nicio cerere de probatorii la termenele ulterioare.
După declinarea soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava, reclamantul a solicitat la 5 decembrie 2007 proba cu doi martori pe care se angaja „să-i numească separat", pentru a dovedi netemeinicia şi nelegalitatea celor două dispoziţii atacate (filele 11, 12 fond I).
Dar cauza fusese deja dezbătută la 3 decembrie 2007 când reclamantul, deşi legal citat (fila 8 dosar), a lipsit de la dezbateri. Instanţa a amânat pronunţarea la 10 decembrie 2007, pentru a da posibilitatea apărătorului reclamantului de a depune concluzii scrise.
Aşadar, coroborând dispoziţiile legale privind procedura cercetării prealabile cu situaţia de fapt existentă în speţă, Curtea de faţă consideră că administrarea probelor în contradictoriu şi nemijlocit în faţa Consiliului de disciplină a fost de natură a asigura reclamantului dreptul la apărare, astfel încât o reaudiere a martorilor în instanţă nu era esenţială.
Pe de altă parte, soluţionarea în contenciosul administrativ a cererii de anulare a celor două dispoziţii presupune ca reclamantul să dovedească nelegalitatea şi netemeinicia lor, în condiţiile în care aceste acte administrative se bucură de prezumţia de legalitate. Or, reclamantul avea el, în primul rând, obligaţia de a solicita instanţei probele pe care le considera importante, dar nu a făcut-o motivat, procedural şi în timp util.
Aşa fiind, nu se poate reţine culpa instanţei de fond de a nu-şi fi exercitat rolul activ, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. prevăd dreptul judecătorului de a le cere părţilor explicaţii ori de a pune în dezbaterea lor împrejurări de fapt sau de drept, chiar nemenţionate în acţiune, dar nu o obligaţie de această natură.
În raport cu situaţia de fapt şi cea juridică existente în speţă, cele statuate de Curtea de la Strasbourg în cauza citată de recurent nu au relevanţă aici, întrucât situaţia de fapt în cauza de faţă este diferită, iar procedura administrativă în faţa comisiei de disciplină a respectat toate principiile statuate de Ordinul MAI nr. 400/2002.
7. Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, în cazul în care împotriva poliţistului s-a început urmărirea penală sau acesta a fost trimis în judecată, menţinerea sa în activitate se hotărăşte după soluţionarea definitivă a cauzei, cu excepţia situaţiei în care a comis şi alte abateri disciplinare, când operează procedura disciplinară obişnuită.
Recurentul a invocat acest text, dar l-a citat trunchiat. Or, în speţă, sunt aplicabile tocmai dispoziţiile excepţiei.
Prin dispoziţia de sancţionare nr. 246/2007 recurentul a fost destituit pentru săvârşirea abaterilor prevăzute de art. 57 lit. b): „neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefi" şi lit. d) teza a doua „lipsa de solicitudine în relaţiile cu cetăţenii". Concret, faptele săvârşite de poliţist au fost: că nu a intervenit, în noaptea de 6/7 ianuarie 2007, în momentul în care numitul V.G. îl lovea pe numitul P.C. şi respectiv că după apelul victimei la telefonul S.U. 112, reclamantul a raportat că sesizarea nu se confirmă, deoarece apelantul era în stare avansată de ebrietate. Iar, în urma loviturilor primite, P.C. a fost internat în spital în stare foarte gravă, necesitând o intervenţie chirurgicală imediată şi fiindu-i pusă în pericol viaţa.
Pe de altă parte, prin Rechizitoriul din 20 februarie 2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, pronunţat în dosarul nr. 7/P/2007 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a recurentului-reclamant din cauza de faţă, pentru săvârşirea infracţiunilor de : „vătămare corporală gravă" [art. 182 alin. (2) C. pen.]; „fals intelectual" [art. 289 alin. (1) C. pen.]; „uz de fals" [art. 291 C. pen.; şi „încercarea de a determina mărturia mincinoasă" art. 261 alin. (1) C. pen.].
Comparând cele două acte şi faptele care au făcut obiectul sancţionării (în sens larg) recurentului, este evident că cele descrise drept abateri disciplinare se conturează distinct în raport cu faptele penale descrise în rechizitoriu.
Aşa fiind, în speţă nu erau incidente dispoziţiile art. 244 pct. 2 C. proc. civ., căci infracţiunile pentru care s-a început urmărirea penală nu au o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii care urma a se pronunţa în contenciosul administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul I.D.D. împotriva sentinţei civile nr. 215 din 10 decembrie 2007 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4746/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4750/2008. Contencios → |
|---|
