ICCJ. Decizia nr. 536/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.536/2008
Dosar nr.1087/35/2007
Şedinţa publică din 13 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 29 iunie 2007, reclamanta O.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P.B., anularea Hotărârii nr. 10223 din 25 mai 2007, recunoaşterea calităţii sale de beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi acordarea de daune morale de 3.000 RON.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în urma Dictatului de la Viena, satul Topa de Criş, unde locuia împreună cu soţul său, O.M., a intrat sub ocupaţie maghiară. Neputând suporta abuzurile autorităţilor maghiare, în septembrie 1944, şi-au abandonat casa şi bunurile şi au trecut pe jos, noaptea, prin Vadu-Crişului, cu un grup de consăteni şi alţi străini din satele de graniţă, graniţă ce se afla la trei kilometri distanţă.
Prin sentinţa nr. 164/CA/2007 - PI din 8 octombrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Instanţa a reţinut, din probatoriul administrat, respectiv din extrasul din 15 mai 2003 emis de către D.J.A.N.B., că deşi în Registrul cu evidenţa refugiaţilor figurează numitul O.M., fără alte date de identificare a persoanei, acest fapt a fost infirmat de către A.N. – M.A.I. prin adresa din 29 august 2006.
Totodată, a mai reţinut Instanţa, pârâta a considerat cererea reclamantei ca fiind nelegală şi netemeinică în condiţiile în care, prin Ordonanţa pronunţată în Dosar nr. 595/P/2005, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Aleşd, s-a constatat că martorii M.M. şi B.F. au declarat în mod nereal în dosarele depuse în temeiul Legii nr. 189/2000, printre care se află şi dosarul reclamantei, că au ştiinţă de faptul că aceste persoane au fost refugiate.
Referitor la susţinerea reclamantei că declaraţiile celor doi martori ar fi valabile, Instanţa a reţinut că prin Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ pronunţată, s-a constatat conturarea elementelor infracţiunii de tentativă la înşelăciune şi fals în declaraţii, dispunându-se aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ pentru martorii M.M. şi B.F.
În atare condiţii prima Instanţă a apreciat că în speţă nu s-a făcut dovada unei persecuţii etnice în înţelesul Legii nr. 189/2000.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs O.E., criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând, în principal, constatarea nulităţii hotărârii, aceasta fiind pronunţată cu încălcarea art. 244 C. proc. civ., iar, în subsidiar, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi Instanţe.
Prin motivele de recurs, O.E. a susţinut că declaraţiile celor doi martori sunt valabile în condiţiile în care aceştia au fost scoşi de sub urmărire penală.
S-a mai precizat că deşi în primă Instanţă a solicitat încuviinţarea probei cu alţi martori, Instanţa, în mod superficial, a respins această solicitare, nereţinând în dovedire extrasul din 15 mai 2003 emis de către D.J.A.N.B.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările şi completările ulterioare, de dispoziţiile acestei ordonanţe beneficiază persoana cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.
Prin persoană strămutată în altă localitate conform dispoziţiilor HG nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a OG nr. 105/1999, se înţelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice".
În ceea ce priveşte cauza dedusă judecăţii, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către reclamantă nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, acestea nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu.
Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) teza 1 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuţia părţilor orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii şi să ordone toate dovezile pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depăşească obiectul litigiului.
Prin urmare, pentru a stabili cu certitudine incidenţa prevederilor legale mai sus citate şi pentru a vedea astfel dacă reclamanta este îndreptăţită la acordarea drepturilor compensatorii trebuiau determinate, fără echivoc, cauza, perioada şi împrejurările schimbării de domiciliu a reclamantei.
Se constată totodată că nulitatea invocată de recurenta reclamantă nu poate fi reţinură, textul de lege invocat neinstituind o obligaţie, ci o procedură facultativă lăsată la aprecierea Instanţei.
În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 313 teza 1 C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe, pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de dovadă permis de lege în sensul celor mai sus arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de O.E. împotriva sentinţei nr. 164/CA/2007 - PI din 8 octombrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 535/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 596/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
