ICCJ. Decizia nr. 596/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 596/2008
Dosar nr. 1011/35/2007
Şedinţa publică de Ia 15 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Curţii de Apel Oradea reclamanta S.I. a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 10949 din 27 aprilie 2007 emisă de C.J.P.B.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 172/ CA din 15 octombrie 2007 a admis acţiunea reclamantei, a anulat Hotărârea nr. 10949 din 27 aprilie 2007 emisă de C.J.P.B. şi a fost obligată pârâta să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000.
În considerentele sentinţei s-a reţinut faptul că prin Hotărârea nr. 10949 din 27 aprilie 2000 C.J.P.B. a respins cererea reclamantei pentru recunoaşterea calităţii de beneficiară a Legii nr. 189/2000, deoarece declaraţiile martorilor sunt în contradicţie cu actele oficiale.
S-a apreciat că reclamanta, în raport de actele aflate la dosar, s-a născut la 18 septembrie 1942 având ca mamă pe P.M. şi tată, O.P., iar contradicţia reţinută de pârâtă nu ar fi subzistat pentru că reclamanta nu era născută de P.F., despre care există dovada că ar fi fost refugiată la data naşterii reclamantei.
S-a arătat că P.F. ar fi bunica reclamantei care a înfiat-o, aşa cum rezultă din actul din 30 august 1956, iar martorii audiaţi în faţa Instanţei au confirmat că după ce reclamanta a fost născută de mama sa în localitatea Valea Mare, a fost văzută în compania bunicii şi a tatălui său, în refugiu la Beiuş, bunica comportându-se ca şi un părinte.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de C.J.P.B., considerând-o nelegală şi netemeinică.
În motivele de recurs se arată că cererea reclamantei a fost respinsă pentru că nu a făcut dovada persecuţiei etnice şi nici a situaţiei de strămutare sau de refugiu în altă localitate decât aceea de domiciliu, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
S-a considerat că în actele depuse de către reclamanta - intimată sunt aspecte contradictorii. Astfel, din extrasul din 14 octombrie 2004 eliberat de D.J.B. a A.N., ar reieşi că P.F. figurează anterior datei de 18 mai 1942 în Registrul cu evidenţa refugiaţilor.
A.N.I.C. au comunicat că fişa se referă la P.F. care s-a refugiat din localitatea Picleu în localitatea Braşov, dar ceilalţi membri ai familiei au rămas în teritoriul cedat Ungariei.
Nici declaraţiile martorilor nu sunt lipsite de contradicţie pentru că din declaraţiile martorilor L.G. şi G.C. a rezultat că intimata s-ar fi refugiat începând cu luna octombrie 1942 din localitatea Valea Mare în localitatea Roşia Beiuş, iar martorul R.F. a declarat că s-a întâlnit cu intimata şi familia acesteia în vara anului 1942, anterior naşterii acesteia.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
După analiza motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Instanţă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situaţii expres prevăzute de lege.
Prin persoană care a fost strămutat, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
În conformitate cu art. 6 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute de art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, se constată că Instanţa de Fond nu a dat dovadă de rol activ şi nu a respectat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. pentru că nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Astfel, Instanţa de Fond, deşi a constatat că există contradicţie între înscrisurile aflate la dosar, nu a încercat să stabilească exact situaţia numitei P.F., care apare, după înfiere, ca mama reclamantei.
La dosar s-a depus o copie ilizibilă a adeverinţei din 29 august 2006 a A.N., dar despre care recurenta - intimată susţine că ar viza o altă persoană şi că ar fi contrară celor precizate în adresa emisă de A.N. – D.B.
Acţiunea reclamantei a fost admisă în baza declaraţiilor de martori, dar acestea conţin inadvertenţe, iar instanţa de fond nu le-a lămurit.
De exemplu, martorul R.F., în anul 1942, când susţine că a întâlnit-o pe reclamantă la Beiuş, avea vârsta de 13 ani, iar dacă aceasta susţine că a întâlnit-o pe reclamantă în vara anului 1942, nu putea fi reţinută această susţinere pentru că reclamanta s-a născut în luna septembrie 1942 în localitatea Valea Mare. Nu s-a menţionat nimic despre durata refugiului, nici în declaraţiile martorilor şi nici în dispozitivul sentinţei.
Toate acestea dovedesc că Instanţa de Fond nu a stăruit pentru aflarea adevărului.
De aceea, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi admis recursul, casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe.
La rejudecare, Instanţa va solicita prezentarea unei copii certificate pentru conformitate şi lizibilă a adresei din 29 august 2006 a A.N. şi trebuie să verifice, în raport de datele prezentate (data refugiului, locul refugiului) dacă persoana la care se face referire este aceeaşi cu mama înfietoare a reclamantei.
Se impune acest lucru pentru că dovada trebuie făcută în primul rând, cu acte şi, în lipsa lor, cu martori.
Declaraţiile martorilor trebuie să dovedească atât persecuţia etnică, durata refugiului, localitatea din care s-a produs refugiu şi cea în care s-a refugiat persoana, iar Instanţa să indice în dispozitiv durata refugiului, în cazul admiterii acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.J.P.B. împotriva sentinţei nr. 172/CA/2007-PI din 15 octombrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 536/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 627/2008. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
