ICCJ. Decizia nr. 60/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 60/2008
Dosar nr. 1228/2/2007
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 19 februarie 2007, reclamantul P.I.V. a solicitat obligarea pârâtei C.N.P.A.D.A.S. la plata primei de concediu pe anul 2006 actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că a fost funcţionar public în cadru C.N.P.D.A.S. în anul 2006 şi, potrivit. art. 33 alin. (2) (devenit art. 34 după republicare) din Legea nr. 188/1999, avea dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
S-a mai arătat că, suspendările succesive ale aplicării acestui articol au fost neconstituţionale şi nelegale în raport cu dispoziţiile art. 38 C. muncii, precum şi cu art. 53 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţia României.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 805 din 20 martie 2007, a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a primei de vacanţă pe anul 2006, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Pentru a se pronunţa astfel, Instanţa a reţinut că, normele legale de suspendare a aplicării art. 34 din Legea nr. 188/1999 contravin art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 41 şi art. 53 din Constituţia României.
S-a mai reţinut că, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 - 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea acestuia şi, pe fond, respingerea acţiunii.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că în perioada 2001 - 2006 funcţionarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă, întrucât prevederile art. 34 din Legea nr. 188/1999 (republicată) au fost suspendate prin legile bugetare anuale din această perioadă.
Astfel, a arătat recurenta că în mod greşit a fost obligată la plata primelor de vacanţă către intimatul - reclamant.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantului, pentru perioada precizată în acţiune.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 805 din 20 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 57/2008. Contencios. Litigii Curtea de Conturi... | ICCJ. Decizia nr. 61/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
