ICCJ. Decizia nr. 915/2008. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 915/2008
Dosar nr. 1233/35/2007
Şedinţa publică de la 6 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 169/CA-P.I. din 15 octombrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea precizată a reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparţinut cultelor Religioase din România şi a obligat pârâta să emită o decizie prin care să soluţioneze cererea reclamantei de retrocedare a imobilului înscris în CF nr. AA Oradea, nr. top. XX şi nr. top. YY, situate în Oradea, strada P.
Totodată a respins acţiunea reclamantei faţă de pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Episcopia Ortodoxă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că admiterea în parte a acţiunii se justifică prin prisma competenţelor conferite de legiuitor Comisiei Speciale de Retrocedare în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 cu modificările şi completările ulterioare, reclamanta dovedind împrejurarea că a formulat cerere de retrocedare cu privire la imobilele menţionate. A constatat că refuzul soluţionării cererii depuse de reclamantă echivalează cu un refuz nelegal.
A apreciat totodată, că instanţa nu se poate pronunţa pe cale principală asupra capătului de cerere din acţiunea reclamantei având ca obiect restituirea în natură a imobilelor nr. top. XX, nr. top. YY Oradea, atâta timp cât această restituire se face prin act administrativ, instanţa exercitând doar controlul judecătoresc asupra legalităţii actului emis de autoritatea publică.
În continuare, instanţa de fond a reţinut că pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu are atribuţii în emiterea deciziilor la care se referă O.U.G. nr. 94/2000 şi nici în restituirea imobilelor potrivit H.G. nr. 361/2005.
A concluzionat că faţă de pârâta Episcopia Ortodoxă Oradea se impune a fi respinsă acţiunea raportat la împrejurarea că a fost admis doar capătul de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparţinut Cultelor Religioase din România la soluţionarea cererii de retrocedare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, susţine în esenţă următoarele:
În mod greşit instanţa de fond a luat în considerare şi s-a pronunţat asupra cererii modificatoare depusă de reclamantă la termenul din 15 octombrie 2007 prin care a solicitat obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare la emiterea unei decizii de retrocedare şi la plata cheltuielilor de judecată, deşi cauza nu se mai afla la primul termen de înfăţişare astfel cum este acesta este definit prin dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ.
În mod greşit instanţa de fond a reţinut pasivitatea pârâtei în soluţionarea cererii de retrocedare, având în vedere că reclamanta a depus actele doveditoare solicitate de Comisie prin adresa din 19 iunie 2006 (traducerea legalizată a CF nr. AA a localităţii Oradea) abia la data de 12 ianuarie 2007.
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
1. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurenta-reclamantă nu sunt susţinute de actele procedurale efectuate în cauză şi nici de dispoziţiile legale incidente.
Astfel, în mod corect, instanţa de fond a analizat pretenţiile reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică, ţinând cont de precizarea la acţiune formulată de aceasta, precizare depusă însă la data de 20 martie 2006 în faţa Tribunalului Bihor, prin care s-a învederat că se menţine doar capătul de cerere privind retrocedarea imobilului înscris în CF nr. AA Oradea, nr. top. XX, nr. top. YY, pentru celelalte fiind emise deciziile de retrocedare nr. 715 şi 716 din 28 februarie 2006. Această cerere a fost depusă prin serviciul registratură până la primul termen de judecată fixat de instanţă (19 aprilie 2006), recurenta-pârâtă.
Comisia Specială de Retrocedare formulând întâmpinare ulterior, la termenul din 28 iunie 2006, având cunoştinţă inclusiv de cererea precizatoare. De altfel, reclamanta a procedat doar la restrângerea pretenţiilor în sensul dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., iar prin cererea intitulată „Precizare la acţiune";, depusă la termenul din 15 octombrie 2007 în faţa Curţii de Apel Oradea nu se aduce nici o modificare acţiunii şi doar se reiterează într-o formă mai amplă cele învederate prin precizarea făcută la Tribunalul Bihor. În aceste condiţii, este evident că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. pentru întregirea sau modificarea cererii de chemare în judecată, pentru ca instanţa să procedeze la comunicarea cererii depuse, pârâtele, prin întâmpinările formulate în cauză tăcând apărări în legătură cu toate aspectele de fapt şi de drept rezultate din acţiunea reclamantei, respectându-se principiul contradictorialităţii. Faptul că reclamanta a intitulat cererea „Precizare la acţiune"; nu presupune şi incidenţa automată a dispoziţiilor legale în materie, instanţa fiind obligată ca, în funcţie de conţinutul cererii să îi dea calificarea juridică exactă şi să aplice în mod corect normele legale procedurale. În sens contrar, o eventuală comunicare a unei cereri în care reclamanta îşi reiterează pretenţiile, anterior aduse la cunoştinţa celorlalte părţi, ar duce la tergiversarea nejustificată a soluţionării cauzei, cu încălcarea principiului celerităţii, care guvernează materia contenciosului administrativ.
De altfel, din soluţia pronunţată, precum şi din considerentele hotărârii rezultă cu evidenţă că instanţa de fond nu a admis decât parţial solicitările reclamantei, respingându-le chiar pe cele susţinute, inclusiv la termenul din 15 octombrie 2007, în sensul obligării la retrocedarea în natură a imobilului, însuşindu-şi astfel apărările formulate de pârâta Comisia Specială de Retrocedare care a susţinut că instanţa „poate decide cel mult obligarea administraţiei publice de a emite un act administrativ, în ipoteza în care constată pasivitatea acestuia";, dar nu „va putea hotărî conţinutul actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit";.
În ceea ce priveşte critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, având în vedere natura juridică a acestei cereri, precum şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, potrivit textului legal menţionat „partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată";. Prin urmare, instituţia „cheltuielilor de judecată"; are un regim juridic distinct de „obiectul acţiunii";, neavând legătură cu pretenţiile de fond deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată şi care urmează regulile de procedură prevăzute de art. 112 şi urm. C. proc. civ.
De altfel, cheltuielile de judecată sunt prevăzute într-un capitol distinct şi ulterior reglementărilor privitoare la procedura introducerii cererii de chemare în judecată, iar acestea pot fi cerute chiar şi pe cale separată, dacă nu au fost solicitate în cadrul procesului privitor la fondul pretenţiilor. În acest sens a decis şi practica judiciară stabilindu-se că „în măsura în care nu s-a renunţat la dreptul de a le pretinde, cheltuielile de judecată pot fî cerute, iar instanţa trebuie să le acorde, în orice fază a procesului, fără a se putea spune că ar fi vorba de o încălcare a principiului parcurgerii tuturor gradelor de jurisdicţie";.
2. Al doilea motiv de recurs se referă la aspectul pasivităţii în soluţionarea cererii, pe care instanţa de fond l-a reţinut în pronunţarea soluţiei.
Din înscrisurile depuse la dosar, chiar de către pârâta Comisia Specială de Retrocedare, rezultă că cererea formulată în baza O.U.G. nr. 94/2000 a fost înregistrată la comisie la data de 24 februarie 2003, iar acţiunea judecătorească a fost introdusă la Tribunalul Bihor la data de 25 ianuarie 2006, după aproximativ trei ani de zile. Astfel cum rezultă din cererea de retrocedare înregistrată din 24 februarie 2003, precum şi din documentaţia anexată, reclamanta a ataşat copie extras a CF nr. AA, nr. top. XX şi nr. top. YY, în limba română, eliberată de notariatul de Stat Regional Crişana, precum şi alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate. Până la data introducerii acţiunii (25 ianuarie 2006). autoritatea pârâtă - Comisia Specială de Retrocedare nu a răspuns solicitării formulate în baza O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamanta la data de 24 ianuarie 2006 a revenit cu cerere la comisie anexând copie legalizată a CF nr. AA în integralitatea sa.
La şase luni după introducerea acţiunii, în timpul desfăşurării prezentului litigiu, respectiv la data de 19 iunie 2006, astfel cum chiar recurenta-pârâtă recunoaşte prin motivele de recurs, reclamanta este încunoştinţată oficial că trebuie să completeze actele dosarului de retrocedare cu traducerea legalizată a CF nr. AA a localităţii Oradea. Susţinerea recurentei-pârâte că această completare s-a efectuat de reclamantă după data de 12 ianuarie 2007 nu este dovedită de nici un act oficial, iar pe de altă parte, în cuprinsul deciziilor nr. 715 şi nr. 716 ambele din data de 28 februarie 2006 emise de Comisie în favoarea reclamantei, pentru alte două imobile revendicate şi înregistrate în aceeaşi CF nr. AA Oradea, se precizează la pct. 1 lit. b) că s-a depus „traducerea legalizată a CF nr. AA";. Astfel, este greu de presupus că reclamanta a depus acest înscris doar în două dintre cele două dosare de retrocedare, iar pe al treilea nu l-a completat, deşi traducerea a fost efectuată încă din data de 16 februarie 2006, astfel cum se atestă în încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului.
În aceste condiţii, în mod justificat, instanţa de fond a apreciat că autoritatea pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a avut o atitudine pasivă în soluţionarea cererii formulată de reclamantă în baza O.U.G. nr. 94/2000.
Această stare de fapt este susţinută şi de normele legale aplicabile în materie, respectiv H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în M. Of. al României nr. 805/06.11.2002, în vigoare la data depunerii cererii de către reclamantă la Comisie. În explicitarea dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţă (după republicarea din 01 septembrie 2005 a devenit art. 3), H.G. nr. 1164/2002 stabileşte că „dacă odată cu cererea de retrocedare s-au depus acte doveditoare şi solicitantul precizează în mod expres faptul că nu mai are alte probe de administrat, Comisia Specială de Retrocedare va dispune prin decizie motivată asupra cererii solicitantului, în termen de 60 de zile de la data depunerii acesteia"; sau „în cazul în care se apreciază că documentaţia este incompletă şi este necesară completarea acesteia termenul de 60 de zile curge de la data depunerii actelor suplimentare solicitate de Comisia specială de retrocedare";. Aceste dispoziţii sunt în vigoare şi în prezent fiind preluate de H.G. nr. 1094/2005 privind modificarea H.G. nr. 1164/2002.
Prin urmare, în oricare dintre cele două variante legale citate mai sus, termenul legal de soluţionare a cererii de retrocedare a fost cu mult depăşit, chiar şi în ipoteza susţinută de recurenta-pârâtă în sensul că reclamanta a completat dosarul la data de 12 ianuarie 2007, de la acea dată trecând mai mult de 1 an.
În baza unei dispoziţii exprese referitoare la termenul de soluţionare a dosarelor în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, instanţa de judecată este datoare să exercite un control asupra dreptului de apreciere al autorităţii administrative pentru a asigura o protecţie reală drepturilor fundamentale ale cetăţenilor consfinţite de Constituţia României şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru realizarea acestuia scop instanţa trebuie să se raporteze şi la „termenul rezonabil"; statuat în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994), termen care constituie o componentă esenţială a dreptului consfinţit de art. 6 din Convenţie, anume dreptul la un proces echitabil.
Garanţia unui proces echitabil trebuie să fie prezentă nu numai în procedura contencioasă, ci şi în procedura prealabilă celei dintâi şi, în acest context, este necesar ca durata procedurii să fie una rezonabilă.
În opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie argumentele acestei interpretări sunt strict legate de protecţia ce trebuie oferită faţă de abuzurile de orice fel ce pot apărea în exerciţiul atribuţiilor unei autorităţi administrative.
Or, în speţă, cererea întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 a fost adresată Comisiei Speciale de Retrocedare la data de 24 februarie 2003, iar demersul judiciar a fost întreprins la data de 25 ianuarie 2006, cererea nefiind soluţionată nici până la data judecării recursului.
Se apreciază că dacă o anumită întârziere faţă de termenul de 60 de zile este justificată de numărul mare de cereri şi de etapele ce trebuie parcurse, nu acelaşi lucru se poate afirma despre nesoluţionarea unei cereri într-un interval de timp ce depăşeşte 3 ani de zile.
Ca urmare, în conformitate cu dispoziţiile legale incidente şi cu probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică şi.
În temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, împotriva sentinţei civile nr. 169/CA-P.I. din 15 octombrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 913/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 916/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
