ICCJ. Decizia nr. 106/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 106/200.
Dosar nr. 7424/2/200.
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal,, reclamanţii V.N., ş.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.E.F., A.N.A.F. şi Garda Financiară, obligarea acestor autorităţi la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând prime de concediu pentru perioada 2001-2006, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de funcţionari publici, sunt îndrituiţi, în baza art. 35 din Legea nr. 188/1999 la plata unei prime de concediu.
S-a mai precizat că plata efectivă a acestor drepturi a fost suspendată succesiv prin legile anuale de aprobare a bugetului de stat, contrar dispoziţiilor art. 18 C. muncii şi art. 53 din Constituţia României.
Prin sentinţa civilă nr. 1086 din 3 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost admisă, instanţa dispunând obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând prime de concediu pentru perioada 2001-2006, sume actualizate cu rata inflaţiei de la data plăţii efective, în raport cu perioada lucrată de fiecare reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, că excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei de interes invocate de pârâţii M.E.F. şi A.N.A.F. nu se fondează, întrucât, pe de o parte, aceste autorităţi au calitatea de ordonatori principali de credite, iar pe de altă parte, reclamanţii au interes în promovarea acţiunii.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că reclamanţii au calitatea de funcţionari publici, iar că, în conformitate cu prevederile art. 35 din Legea nr. 188/1999, aceştia sunt îndrituiţi, în raport de perioada lucrată, la plata primei de concediu, dat fiind faptul că plata acestor drepturi a fost nelegal suspendată prin legile bugetare, cu nerespectarea prevederilor art. 18 C. muncii şi art. 53 din Constituţia României.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Garda Financiară, Comisariatul General, criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegaliate, opinând că cererea dedusă judecăţii este lipsită de obiect, întrucât drepturile referitoare la prima de concediu au fost suspendate succesiv.
Prin urmare, a arătat recurentul, nu au fost asigurate de la bugetul statului resurse financiare destinate asigurării plăţii primelor, astfel încât, instituţia a fost în imposibilitate de a face plata acestor drepturi.
Mai mult, a precizat recurentul, în virtutea principiului constituţional potrivit căruia nimeni nu e mai presus de lege, instituţia nu a făcut decât să pună în executare legile bugetului de stat, astfel nu se poate reţine că ar fi încălcat în vreun mod drepturile reclamanţilor.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este de necontestat că, prin dispoziţii succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată, dar, după cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui.
Soluţia instanţei de fond este în concordantă cu jurisprudenta unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi cu soluţia pronunţată în materie de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, avându-se în vedere noţiune de "bun".
Astfel, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin noţiunea de bun se înţelege şi "speranţa legitimă" de a dobândi un bun prin lege.
Noţiunea de „speranţă legitimă" presupune existenţa unei reglementări prin lege, or, de vreme ce printr-o lege se recunoaşte dobândirea unui bun, în speţă patrimonial, nu se poate interzice, tot prin lege, dobândirea bunului, deoarece, în , acest fel, dreptul consacrat prin lege este golit practic de conţinutul său.
Prin urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, nu se poate considera că un atare drept nu a existat în perioada în care exerciţiul său a fost suspendat.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar a nu obstacula titularii drepturilor recunoscute în a beneficia efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Pentru considerentele arătate, se constată că instanţa a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar recursul, fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Garda Financiară, Comisariatul General, împotriva sentinţei civile nr. 1086 din 3 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1041/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 107/2009. Contencios → |
|---|
