ICCJ. Decizia nr. 1108/2009. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1108/2009
Dosar nr. 6387/2/2007
Şedinţa publică din 27 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1941 din 25 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, plângerea reclamantei, formulată în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, având ca obiect obligarea pârâtului la aprobarea cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România şi anularea actului administrativ nr. 30427/DD din 8 august 2007 prin care reclamantei i s-a adus la cunoştinţă faptul că nu se poate da curs solicitării sale de acordare a dreptului de şedere permanentă, întrucât, beneficiază doar de tolerarea rămânerii pe teritoriul României, astfel că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 69 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
In raport cu dispoziţiile art. 98 din OUG nr. 194/2002, cu modificările şi completările ulterioare, regimul tolerării nu poate fi asimilat unui drept de şedere în România, astfel că dobândirea regimului tolerării nu este echivalent cu dobândirea unui drept de şedere în România.
Astfel, reclamanta, care beneficiază de regimul tolerării, nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 69 din OUG nr. 194/2002, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia, „dreptul de şedere permanentă se acordă, la cerere, ... străinilor titulari au unui drept de şedere".
A mai reţinut Curtea de apel că şi în situaţia în care s-ar accepta, prin absurd, că regimul tolerării echivalează cu dreptul de şedere, reclamanta nu îndeplineşte condiţiile legale, întrucât în anul 2003 a avut statutul unui solicitant de azil, categorie exclusă de la acordarea dreptului de şedere permanentă, conform art. 69 alin. (2) lit. b) din ordonanţa de urgenţă.
In concluzie, instanţa de fond a constatat că în mod corect pârâtul nu a acordat reclamantei dreptul de şedere permanentă, astfel că este legal şi temeinic actul administrativ contestat.
Împotriva sentinţei civile nr. 1941 din 25 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta M.B.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii.
În dezvoltarea căii de atac recurenta susţine că, prin obţinerea regimului tolerării, străinul dobândeşte un drept de şedere pe teritoriul României, în condiţiile şi pentru motivele specifice prevăzute pentru acordarea regimului tolerării.
În optica recurentei, din interpretarea art. 98 din OUG nr. 194/2002, modificată, rezultă că străinii, care nu au un drept de şedere la momentul solicitării regimului tolerării, obţin un drept de a şedea pe teritoriul României, după acordarea acestui regim.
Se învederează că situaţia recurentei este identică cu cea a deţinătorilor unui drept de şedere pentru desfăşurarea de activităţi economice, având calitatea de asociat la SC E.T. SRL, din activitatea căreia realizează venituri în cuantumul legal.
Recurenta mai arată că dispoziţiile art. 69 alin. (2) din OUG nr. 194/2002, modificată, prevăd în mod strict şi restrictiv care dintre categoriile de străini, deţinători ai unuia din drepturile de şedere prevăzute de lege, sunt exceptaţi de la acordarea dreptului de şedere permanentă, persoanele tolerate nefăcând parte dintre aceştia.
Pe de altă parte, recurenta susţine că, întrucât este deţinătoare a unui drept de şedere, în calitate de tolerată, nefiind exceptată de la posibilitatea obţinerii dreptului de şedere permanentă, are vocaţia de a obţine dreptul de şedere permanentă pe teritoriul României, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 70 din OUG nr. 194/2002, modificată.
În plus, recurenta consideră că face dovada întrunirii acestor cerinţe, fapt necontestat de partea adversă.
În concepţia recurentei, împrejurarea că a avut statutul unui solicitant de azil în anul 2003 nu este relevantă, în condiţiile în care art. 69 alin. (2) lit. b) din OUG nr. 194/2002, modificată, face referire la situaţia străinilor care sunt solicitanţi de azil la data cererii de acordarea dreptului de şedere permanentă.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, în raport de motivele de recurs formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a realizat o încadrare juridică adecvată acesteia, astfel că nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii.
Incontestabil, la data formulării cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, recurenta era beneficiara regimului tolerării rămânerii pe teritoriul ţării noastre.
Potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, modificată, tolerarea reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul ţării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de şedere şi, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României.
De asemenea, în speţa de faţă au relevanţă şi prevederile art. 100 alin. (2) din acelaşi act normativ, conform cărora tolerarea nu anulează obligaţia străinilor de a părăsi teritoriul statului român la încetarea motivelor pentru care a fost acordată.
În temeiul art. 69 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, modificată, dreptul de şedere permanentă se acordă, la cerere, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de şedere.
Prin urmare, pentru a fi acordat dreptul de şedere permanentă în România unui cetăţean străin, acesta trebuie să îndeplinească în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 70 şi art. 71 din OUG nr. 194/2002, modificată, precum şi cerinţa expres şi imperativ impusă de art. 69 alin. (1) din acelaşi act normativ, respectiv să fie titularul unui drept de şedere pe teritoriul României.
Or, recurenta din prezenta cauză este beneficiara unei permisiuni de a rămâne pe teritoriul ţării, în considerarea statutului său de persoană tolerată, iar nu posesoarea unui drept legal de şedere, cum, în mod eronat, se susţine de către aceasta.
Aşa cum s-a arătat anterior, legiuitorul nu a prevăzut regimul tolerării ca fiind un drept de şedere.
Ca atare, cele două sintagme – „drept de şedere" şi „tolerare" – acoperă două instituţii juridice distincte.
De altfel, dreptul de şedere este definit, în art. 2 lit. f) din OUG nr. 194/2002, modificată, ca fiind „dreptul acordat străinului de către autorităţile competente, de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condiţiile legii."
Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat anterior, art. 98 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, modificată, defineşte noţiunea de tolerare.
Din cele ce preced, rezultă în mod indubitabil faptul că OUG nr. 194/2002, modificată, consacră un regim juridic diferit pentru cele două concepte analizate în speţă.
În altă ordine de idei, întrucât tolerarea nu s-a încadrat în premisa regulii instituite în alin. (1) al art. 69 din reglementarea în discuţie, nu era necesar să fie menţionată ca excepţie în alin. (2) din acest articol.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.B. împotriva sentinţei civile nr. 1941 din 25 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1103/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 111/2009. Contencios → |
|---|
