ICCJ. Decizia nr. 1118/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1118/2009
Dosar nr. 5877/2/200.
Şedinţa publică din 27 februarie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 14 august 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.N., ş.a., au chemat în judecată I.N.S. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor la plata sporului de stabilitate pe anii 2005-2006, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
În cauză, au formulat cereri de intervenţie A.J., ş.a., aceste cereri fiind încuviinţate în principiu de Curtea de apel la termenul de judecată din 29 ianuarie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 1270 din 17 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:
- a respins excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul I.N.S., reţinând că sunt incidente dispoziţiile de scutire de taxe judiciare de timbru cuprinse la art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare;
- a admis acţiunea reclamanţilor şi cererile de intervenţie formulate în cauză;
- a obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor şi intervenienţilor sumele reprezentând contravaloarea sporului de stabilitate pe perioada 2005-2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective;
- a obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor şi intervenienţilor suma de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii şi intervenienţii, în calitate de funcţionari publici în cadrul I.N.S., în perioada 2005-2006, au dreptul la plata sporului de stabilitate prevăzut de art. 41 din OG nr. 9/1992 privind organizarea statisticii oficiale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (art. 41 a fost introdus prin art. I pct. 51 din OG nr. 71/2004, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 433/2004).
A reţinut instanţa de fond că dispoziţiile art. 41 din OG nr. 9/1992 au fost suspendate succesiv până la data de 31 decembrie 2006, prin art. 15 din OG nr. 9/2005 şi art. 27 din OG nr. 3/2006.
Întrucât dispoziţiile de suspendare nu mai erau în vigoare la data sesizării instanţei, analizând legalitatea acestora, Curtea de apel a reţinut, în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 41 şi art. 53 din Constituţie, că dreptul de remunerare a muncii nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu, cu caracter retroactiv şi contrar echităţii impuse într-o societate democratică, iar suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu stingerea ori înlăturarea lui cu caracter permanent, ci are ca efect doar imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel că, la încetarea suspendării, reclamanţii şi intervenienţii au dreptul la plata sporului de stabilitate ce formează obiectul acţiunii.
Împotriva sentinţei civile nr. 1270 din 17 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termenul legal, pârâţii I.N.S. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Prin motivele de recurs, pârâtul I.N.S., în temeiul art. 3041 C. proc. civ., critică soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, următoarele:
- reclamanţii E.D., ş.a., nu au dreptul la plata sporului de stabilitate, întrucât în perioada 2005-2006 nu au fost angajaţi ai I.N.S., iar reclamanta I.C.E. s-a aflat, în aceeaşi perioadă, în concediu pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani;
- Curtea de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., nu a motivat acordarea actualizării cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului material şi până la data plăţii efective;
- în mod greşit a fost admisă acţiunea, în condiţiile în care plata sporului de stabilitate a fost suspendată în perioada 2005-2006, cu respectarea prevederilor art. 64 din Legea nr. 24/2000, iar prin Legea bugetului de stat pe anii 2007 şi 2008 nu au fost alocate fonduri pentru plata sporului de stabilitate pe anii anteriori;
- în mod greşit a fost respinsă excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziţii imperative şi speciale în raport cu prevederile art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997;
- în mod greşit a fost obligat I.N.S. la plata cheltuielilor de judecată, care nu sunt nejustificat de mari în raport cu activitatea avocatului, astfel că se impunea micşorarea cuantumului acestora în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În susţinerea recursului, recurentul-pârât I.N.S. depune copia carnetelor de muncă ale intimaţilor-reclamanţi cu privire la care se susţine că nu erau angajaţi ai instituţiei în perioada pentru care se solicită plata sporului de stabilitate.
În recursul său, recurentul-pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor critică soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ. şi invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Într-un prim motiv de recurs, se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului, susţinând, în esenţă, că reclamanţii şi intervenienţii nu au raporturi de muncă cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, astfel că în mod greşit ministerul a fost obligata la plata sporului de stabilitate, alături de I.N.S., care este instituţie cu personalitate juridică, având buget propriu şi în condiţiile în care ministerului îi revin atribuţii în ceea ce priveşte elaborarea bugetului de stat, pe baza propunerilor formulate de ordonatorii principali de credite, printre care şi conducătorul I.N.S. şi care se aprobă de către Parlament.
Într-un al doilea motiv de recurs, Ministerul Economiei şi Finanţelor susţine că în mod greşit a fost obligat la plata drepturilor solicitate de reclamanţi şi intervenienţi, în condiţiile în care plata acestor drepturi se face din bugetul instituţiei, conform art. 21 din Legea nr. 500/2002, de către ordonatorul principal de credite, în speţă conducătorul I.N.S., iar punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească se face conform prevederilor OG nr. 22/2002 de către I.N.S.
Sub acest aspect, recurentul-pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor critică sentinţa recurată şi pentru lipsa menţionării temeiului legal în baza căruia ministerul a fost obligat la plata drepturilor salariale solicitate prin acţiune.
Analizând recursurile formulate, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-pârât I.N.S., acesta urmează a fi admis pentru cele arătate în continuare:
1. Printr-un prim motiv de recurs se susţine că în mod greşit instanţa de fond a obligat I.N.S. la plata sporului de stabilitate în favoarea reclamantelor E.D., I.C.E., ş.a.
Cu privire la acest motiv de recurs, Curtea constată că este întemeiată critica recurentului-pârât, deoarece, aşa cum rezultă atât din actele depuse în recurs cât şi din actele depuse la fond, instanţa nu a analizat în parte situaţia fiecărui reclamant, având în vedere faptul că diferă perioadele în care aceştia au fost angajaţi ai I.N.S., ceea ce înseamnă că obligarea pârâtului la plata în favoarea tuturor reclamanţilor a drepturilor salariale solicitate nu-şi găseşte corespondent în probatoriul administrat care relevă situaţii diferite ale acestora.
În acest sens, spre exemplu, în cazul intimatelor-reclamante indicate în recursul I.N.S., Curtea constată că, potrivit actelor din dosar, acestea fie nu au fost angajate ale I.N.S., fie s-au aflat în concediu pentru îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, ceea ce nu le conferă dreptul la plata sporului de stabilitate.
De altfel, aceeaşi situaţie, precum şi altele asemănătoare se constată şi din analiza datelor menţionate la rubrica „Observaţii" din Tabelul cu salariaţii din cadrul I.N.S., care solicită acordarea sporului de stabilitate pentru anii 2005 şi 2006, document depus la dosar chiar de apărătorul ales al reclamanţilor şi intervenienţilor la termenul de judecată din 25 martie 2008.
2. Printr-un al doilea motiv de recurs, se susţine că instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care a obligat pârâţii la plata actualizată a sporului de stabilitate solicitat prin acţiune.
Şi cu privire la acest motiv de recurs, Curtea constată că este întemeiată critica recurentului-pârât I.N.S., deoarece instanţa de fond nu a arătat nici care sunt temeiurile de drept pentru care a admis capătul de cerere referitor la actualizarea sumelor solicitate şi nici care sunt raţiunile pentru care a respins apărarea pârâtului I.N.S., formulată prin întâmpinare, în privinţa acestui capăt de cerere.
Este relevant sub acest aspect faptul că în practica C.E.D.O. s-a reţinut că una dintre cerinţele respectării dreptului la un proces echitabil este reprezentată de dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente, drept care trebuie să fie concret şi efectiv, iar nu teoretic şi iluzoriu, precum şi, corelativ, de obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. (C.E.D.O., Hotărârea nr. 4 din 28 aprilie 2005, în cauza Albina împotriva României, §30, publicată în M.Of., Partea I, nr. 1049 din 25 noiembrie 2005).
Or, întrucât instanţa de fond a admis capătul de cerere referitor la actualizarea sumelor solicitate prin acţiune, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, fără a arăta temeiul de drept, pentru a înlătura astfel, cel puţin implicit, apărarea pârâtului I.N.S., Înalta Curte constată că sentinţa civilă recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct.5 C. proc. civ. cu referire la jurisprudenţa C.E.D.O. în privinţa dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., recursul formulat de I.N.S. va fi admis, va fi casată sentinţa recurată şi va fi trimisă cauza, spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează a verifica înscrisurile aflate la dosar, depuse atât la fond, cât şi în recurs şi în raport de care va stabili perioadele în care reclamanţii au dreptul la plata sporului de stabilitate în funcţie de diferitele situaţii în care aceştia s-au aflat în perioada 2005-2006 şi va arăta temeiurile de drept care justifică actualizarea eventualelor sume ce se vor stabili în favoarea reclamanţilor.
Celelalte critici din recursul declarat de I.N.S. referitoare la acordarea sporului de stabilitate pentru perioada în care au fost suspendate dispoziţiile art. 41 din OG nr. 9/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la respingerea excepţiei de netimbrare a acţiunii şi la acordarea cheltuielilor de judecată, urmează a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării în fond, ca urmare a casării cu trimitere.
II. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor, acesta urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă plata unor drepturi băneşti, spor de stabilitate, reclamate de funcţionari publici din cadrul I.N.S.
Este necontestat faptul că nici reclamanţii şi nici intervenienţii nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Or, este lipsit de orice echivoc faptul că o instituţie publică nu poate fi obligată la plata drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor unei alte instituţii, având în vedere prevederile art. 21 cu referire la art. 29 alin. (4) din Legea finanţelor publice nr. 500/2002.
Pe de altă parte, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a fostului Minister al Finanţelor Publice, în prezent, Ministerul Economiei şi Finanţelor, (începând cu HG nr. 208/2005, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată şi abrogată de HG nr. 495/2007; HG nr. 386/2007; HG nr. 34/2009).
În consecinţă, Ministerul Economiei şi Finanţelor are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispoziţiile art. 2 din ordonanţa Guvernului, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată".
În consecinţă, urmează a fi admis recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului, împrejurare faţă de care, cu ocazia rejudecării cauzei, această parte nu va mai sta în proces în calitate de pârât.
Având în vedere că, în cursul soluţionării cauzei, în baza prevederilor art. 8 din OUG nr. 221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, a fost înfiinţat Ministerul Finanţelor Publice prin preluarea activităţii şi structurilor specializate pe domeniul finanţelor de la Ministerul Economiei şi Finanţelor, hotărârea judecătorească ce va fi pronunţată are în vedere Ministerul Finanţelor Publice care, potrivit art. 26 alin. (2) din HG nr. 349/2001, s-a substituit, ope legis, în toate drepturile şi obligaţiile decurgând din litigiile aferente activităţii de finanţe în care Ministerul Economiei şi Finanţelor este parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de I.N.S. şi de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1270 din 17 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1113/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1119/2009. Contencios → |
|---|
