ICCJ. Decizia nr. 1117/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1117/2009
Dosar nr. 5021/2/2007
Şedinţa publică din 27 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 10 iulie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta P.M.E. a chemat în judecată pe pârâţii M.I.R.A. şi Arhivele Naţionale, solicitând instanţei să dispună obligarea acestora la plata primei de concediu aferente anilor 2001 - 2003, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data efectuării plăţii.
Pârâtul M.I.R.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a M.E.F. pentru ca, în cazul în care este admisă acţiunea reclamantei, să fie obligat să vireze sumele solicitate.
Pârâta Arhivele Naţionale, prin întâmpinare a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 2947 din 21 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:
-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta Arhivele Naţionale;
-a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâţii la plata drepturilor băneşti solicitate;
-a admis cererea de chemare în garanţie a M.E.F., considerând îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că suspendarea exerciţiului dreptului la plata primei de concediu, prevăzut art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 [în forma iniţială; devenit art. 34 alin. (2) în forma republicată a Legii din 2004], în perioada 2001 - 2006, nu echivalează cu stingerea, înlăturarea existenţei ori pierderea acestui drept, ci că suspendarea a avut ca efect doar imposibilitatea de realizare a dreptului în perioada respectivă.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, partea chemată în garanţie - M.E.F., în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C.proc. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât critică soluţia instanţei de fond în raport cu lipsa calităţii procesuale pasive a ministerului şi solicită respingerea cererii de chemare în garanţie a ministerului, în raport cu dispoziţiile art. 19, art. 20 şi art. 34 din Legea nr. 500/2002, precum şi cu practica Instanţei Supreme, care s-a pronunţat în mod constant în acest sens.
Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât critică sentinţa recurată susţinând că în mod greşit instanţa a acordat reclamatei prima de concediu solicitată, întrucât acordarea acestui drept, care nu este un drept fundamental, a fost suspendată pentru perioada vizată, cu respectarea normelor de tehnică legislativă, iar ministerului îi revine sarcina de a se încadra în cheltuielile bugetare. Recurentul-pârât invocă în susţinere jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti.
Analizând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C.proc. civ. şi ale legislaţiei incidente, precum şi în raport cu jurisprudenţa Instanţei Supreme, Curtea constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare.
1.Sub aspectul calităţii procesuale pasive a M.E.F., chemat în garanţie de pârâtul M.I.R.A., Înalta Curte reţine că existenţa acestei calităţi presupune identitate între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl reprezintă plata unor drepturi băneşti, iar reclamanta nu are raporturi de serviciu cu M.E.F., astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituţie publică nu poate fi obligată la plata drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor unei alte instituţii.
Urmează a fi primită critica din recurs referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina M.E.F. a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.
În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenta unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că M.E.F. nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a fostului M.E.F., (începând cu HG nr. 208/2005 şi, ulterior, HG nr. 386/2007), în prezent Ministerul Finanţelor Publice (conform art. 8 din OUG nr. 221/2008 şi prevederilor HG nr. 34/2009).
În consecinţă, M.E.F. (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, M.E.F. (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispoziţiile art. 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată".
În consecinţă, cererea de chemare în garanţie a M.E.F. se vădeşte a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acţiunii, motivele invocate de M.I.R.A. şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la acordarea primelor de concediu solicitate de recurenta-reclamantă, acesta va fi respins ca neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Prin Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma iniţială a legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii şi, în prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.
Este de necontestat faptul că, prin dispoziţii succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2001 - 2006.
Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispoziţiilor constituţionale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca şi dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituţia României nu pot fi restrânse discriminatoriu şi în alte condiţii decât cele expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, desfăşurarea instrucţiei penale şi prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că suspendarea dispoziţiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanţa dreptului, ci doar exerciţiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispoziţiilor constituţionale, a practicii Instanţei Supreme şi a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, sunt relevante considerentele Deciziei nr. 12 din 5 februarie 2007, prin care,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unei probleme de drept similare au reţinut că:
„In atare situaţie, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărei existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
Soluţia Curţii de apel este legală şi temeinică având în vedere şi următoarele:
-jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu Deciziile nr. 2696 din 25 mai 2007 şi nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
-Decizia nr. 77 din 5 noiembrie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal;
-OUG nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006".
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de M.E.F., va fi modificată, în parte, sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii formulate de M.I.R.A. de chemare în garanţie a M.E.F. şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Având în vedere că, în cursul soluţionării cauzei, în baza prevederilor art. 8 din OUG nr. 221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, a fost înfiinţat Ministerul Finanţelor Publice prin preluarea activităţii şi structurilor specializate pe domeniul finanţelor de la M.E.F., hotărârea judecătorească ce va fi pronunţată are în vedere Ministerul Finanţelor Publice care, potrivit art. 26 alin. (2) din HG nr. 349/2001, s-a substituit, ope legis, în toate drepturile şi obligaţiile decurgând din litigiile aferente activităţii de finanţe în care M.E.F. este parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinţei civile nr. 2947 din 21 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a M.E.F.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1105/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1121/2009. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
