ICCJ. Decizia nr. 1121/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1121/2009
Dosar nr.8623/2/2007
Şedinţa publică din 27 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 decembrie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.G.D.C. a chemat în judecată pe pârâţii M.I.R.A. şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata primelor de concediu pentru anii 2004, 2005 şi 2006, actualizate cu indicele de inflaţie până la data efectuării plăţii, precum şi la plata sporului de fidelitate pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005, actualizate cu coeficientul de inflaţie defalcat pe fiecare lună până la plata efectivă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pentru perioadele precizate în cerere nu a beneficiat de drepturile băneşti reprezentând primă de concediu şi spor de fidelitate, întrucât acordarea acestor drepturi prevăzute de art. 6 şi art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003 a fost suspendată prin legile bugetului de stat pe anii 2004, 2005 şi 2006.
Pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi M.I.R.A. au invocat excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte primul capăt de cerere în raport cu dispoziţiile OUG nr. 146/2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006.
Pârâtul M.I.R.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a M.E.F., susţinând că în ipoteza admiterii acţiunii, acest minister care gestionează bugetul de stat trebuie să vireze sumele necesare efectuării plăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1686 din 3 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:
-a respins excepţia lipsei de interes, reţinând că aceasta este neîntemeiată atâta timp cât pârâţii nu au achitat reclamantului primele de concediu restante, astfel că acesta are interesul de a i se stabili aceste drepturi prin hotărâre judecătorească pentru a i se plăti într-o singură tranşă;
-a admis acţiunea formulată de reclamant;
-a obligat pe pârâţi în solidar la plata către reclamant a contravalorii primelor de vacanţă pe perioada 2004 - 2006 şi a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie;
-a respins cererea de chemare în garanţie a M.E.F., ca neîntemeiată, reţinând că nu există un raport juridic legal sau convenţional de garanţie în baza căruia ministerul să aibă obligaţia de a garanta plata acestor sume.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele aspecte:
Reclamantul are calitatea de poliţist având dreptul la plata primei de concediu şi a sporului de fidelitate conform art. 6 şi art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003 pentru perioadele precizate în acţiune.
A reţinut instanţa că suspendarea exercitării drepturilor respective prin până la 31 decembrie 2006 în cazul primei de concediu şi până la data de 31 decembrie 2005 în cazul sporului de fidelitate nu a înlăturat existenţa lor, afectând doar temporar posibilitatea de realizare. A mai reţinut instanţa că întrucât normele de suspendare nu mai sunt în vigoare, cenzurarea legalităţii lor revine instanţei de judecată, care a apreciat că acestea contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţie.
Instanţa a mai reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., este admisibilă cererea de chemare în garanţie a M.E.., întrucât orice parte are dreptul de a chema în garanţie o altă persoană.
Împotriva sentinţei civile nr. 1686 din 3 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul de General al Poliţiei de Frontieră, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., numai în ceea ce priveşte acordarea sporului de fidelitate pentru anul 2005.
Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susţine, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâţii la plata sporului de fidelitate, în condiţiile în care dispoziţiile care prevăd acordarea acestui drept au fost suspendate prin acte normative succesive, emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă şi în condiţiile în care angajarea cheltuielilor din bugetul instituţiei se poate face numai în limita creditelor bugetare aprobate.
Analizând cauza, în limita motivelor de recurs referitoare la acordarea sporului de fidelitate, în raport cu dispoziţiile legislaţiei incidente cauzei, precum şi prin prisma jurisprudenţei în materie, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prin dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor a fost consacrat dreptul poliţiştilor la un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Este adevărat că dispoziţiile respective au fost suspendate, pentru anul 2005, prin OUG nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului M.A.I., însă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistenţa sa în cadrul aceleiaşi perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituţional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, îngrădire care ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României, revizuită, care reglementează situaţiile în care se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
De altfel, în jurisprudenţa înaltei Curţi în mod constant şi cu caracter unitar s-a reţinut că persoanele care se încadrează în ipoteza prevederilor art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor au dreptul la plata sporului de fidelitate pentru perioada în care aceste dispoziţii au fost suspendate prin OUG nr. 118/2004.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică şi, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Inspectoratul de General al Poliţiei de Frontieră împotriva sentinţei civile nr. 1686 din 3 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva sentinţei civile nr. 1686 din 3 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1117/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1124/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
