ICCJ. Decizia nr. 1251/2009. Contencios

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 1251/2009

Dosar nr. 692/35/200.

Şedinţa publică din 5 martie 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului rezultă următoarele.

Prin acţiunea înregistrată la data de 11 iulie 2008 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta P.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, anularea Hotărârii nr. 408 din 13 iunie 2006 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască dreptul de a benefica de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, acţiune în motivarea căreia, a susţinut pe de o parte că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată de o comisie formată din 4 membri, dat a fost semnată doar de 3 dintre aceştia, fiind din acest motiv anulabilă, iar pe de altă parte, că deşi a depus declaraţiile mai multor martori care la rândul lor, sunt beneficiari ai Legii nr. 189/2000, din cuprinsul cărora rezultă calitatea sa de refugiat, cererea i-a fost respinsă nejustificat.

Prin sentinţa civilă nr. 171/CA/2008 din 10 octombrie 2008, Curtea de Apel Oradea a admis cererea reclamantei P.A., a anulat hotărârea nr. 408 din 13 iunie 2008 emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satul Mare şi a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, începând cu data de 1 iunie 2008.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate în cauză rezultă că, reclamanta născută la data de 29 mai 1940, avea circa 4 luni la data refugiului părinţilor săi, şi că începând cu data naşterii sale, a împărtăşit întru-totul situaţia părinţilor săi refugiaţi.

Susţinerile pârâtei privitoare la insuficienţa probelor cu care reclamanta a înţeles să-şi susţină cererea au fost respinse de către instanţa de fond în raport cu posibilitatea recunoscută de legiuitor ca dovada situaţiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000 să fie făcută cu orice mijloc de probă prevăzut de lege. Faţă de nelegalitatea pe fond a hotărârii atacate, instanţa a constatat că nu se mai impune analiza nelegalităţii acesteia şi din perspectiva criticii reclamantei privind numărul de membri care au adoptat-o.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, se susţine că reclamanta nu este îndreptăţită să beneficieze de statutul de strămutat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 189/2000, deoarece aceasta nu a făcut dovada unei persecuţii etnice care să fi avut drept consecinţă strămutarea sa într-o altă localitate. Cât priveşte declaraţiile autentice ale celor doi martori, recurenta-pârâtă arată că legea permite ca dovada să se facă cu orice mijloc de probă, doar cu titlu de excepţie, respectiv doar în cazul în care această probă nu se poate face cu înscrisuri oficiale. Din acest motiv, consideră că întrucât, din adresa Direcţiei Judeţene Satu-Mare a Arhivelor Naţionale, rezultă că nici petenta, nici tatăl acesteia P.I. nu figurează în evidenţele lor, probarea cererii exclusiv prin declaraţii de martor, este în mod evident insuficientă.

Examinându-se sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii se constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român care în perioada regimurilor instaurate începând cu 6 septembrie 1940 şi până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii pe motive etnice, printre situaţiile prevăzute de lege fiind şi aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu [art. l lit. c)].

Din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta este fiica numiţilor P.I. şi I.P., care în urma Dictatului de la Viena din 1940, au fost forţaţi, din motive de persecuţie etnică, de către autorităţile locale maghiare, ca împreună cu copiii lor, să-şi părăsească localitatea de domiciliu, Copalnic Mănăştur, şi să-i stabilească domiciliul în localitatea Cavnic, jud. Maramureş. Reclamanta, ce era născută la data refugiului familiei sale, în mod firesc a împărtăşit aceleaşi suferinţe, suportând aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii ca şi familia sa.

Curtea nu poate lua în considerare motivele de recurs, privind insuficienta dovedire de către intimata-reclamantă a cererii sale, aceasta întrucât, aşa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită să beneficieze de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, în condiţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 61 din OG nr. 105/1999, astfel cum a fost aceasta aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, dovedirea calităţii de beneficiar al acestei legi, se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Faţă de aceste dispoziţii, faptul că reclamanta nu a reuşit să-şi susţină cererea şi pe acte oficiale eliberate de organele competente, nu prezintă relevanţă, atâta timp cât din restul probatoriului administrat (declaraţii de martori, acte de stare civilă, hotărârea nr. 13681/2008 de recunoaştere a calităţii de refugiat din motive etnice, unui alt membru al familiei sale, respectiv fratelui său, ş.a.) rezultă fără dubiu temeinicia susţinerilor şi pretenţiilor sale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Casa de Pensii Satu-Mare, împotriva sentinţei civile nr. 171/CA/2008 din 10 octombrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2009.

Irevocabilă.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1251/2009. Contencios