ICCJ. Decizia nr. 1293/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1293/2009
Dosar nr. 6099/2/2007
Şedinţa de la 6 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 august 2007, astfel cum a fost extinsă şi precizată ulterior, reclamantul R.C. – C.R.I.S.S., în contradictoriu cu pârâţii C.N.C.D., C.P.T., primul-ministru al G.R. şi preşedinte al P.N.L., şi G.R., a solicitat anularea Hotărârii nr. 180 din 17 iulie 2007 pronunţate de C.N.C.D. în dosarul nr. 372/2007 al acestei instituţii, şi, pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor OG nr. 37/2000:
- să se constate discriminarea săvârşită faţă de etnia romă de către pârâtul C.P.T. pe criteriul etnic în cadrul conferinţei de presă organizate cu prilejul reuniunii Delegaţiei Permanente a P.N.L. din data de 30 iunie 2007;
- să fie obligat pârâtul C.N.C.D. la sancţionarea pârâtului C.P.T. cu amendă contravenţională;
- să fie obligat pârâtul C.P.T. la prezentarea directă de scuze publice faţă de minoritatea romă în cadrul unei conferinţe de presă, cu participarea a minim trei cotidiane şi două televiziuni centrale;
- să fie obligat pârâtul G.R. la publicarea unui comunicat de presă în care să ceară scuze minorităţii rome;
- să fie obligat pârâtul G.R. la organizarea a două dezbateri publice privind discursul rasist, libertatea de exprimare şi rolul formatorilor de opinie în combaterea discriminării.
Prin sentinţa civilă nr. 1577 din 21 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G.R. şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G.R., Curtea de a apel a reţinut că această parte are calitate procesuală pasivă în raport cu capetele de cerere subsecvente din acţiunea reclamantului, astfel cum aceasta a fost precizată şi extinsă.
Pentru a pronunţa soluţia de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Hotărârea nr. 180 din 17 iulie 2007, ce formează obiectul acţiunii, pârâtul C.N.C.D. a reţinut că faptele prezentate nu constituie acte de discriminare în sensul OG nr. 137/2000 şi a dispus clasarea dosarului.
Faptele cu privire la care reclamantul solicită să se constate că reprezintă fapte de discriminare în sensul ordonanţei sunt afirmaţiile primului-ministru C.P.T., în calitate de preşedinte al P.N.L., cu ocazia reuniunii Delegaţiei Permanente a partidului, afirmaţii referitoare la unii cetăţeni români de etnie romă aflaţi pe teritoriul Italiei.
A reţinut instanţa că pârâtul C.N.C.D. a analiza faptele respective în raport cu susţinerile reclamantului referitoare la articolele publicate în cotidianele „Evenimentul Zilei" din 1 iulie 2007 şi „Gazeta de Sud" din 2 iulie 2007, comparativ cu înregistrarea audio a Conferinţei de presă în cadrul căruia au fost făcute afirmaţiile respective, constatând că afirmaţiile publicate nu au fost făcute ad literam de către reclamant.
Afirmaţiile publicate ce au făcut obiectul analizei C.N.C.D. sunt următoarele:
„E.Z." din 1 iulie 2007: „T. a spus că Ministerul Internelor şi Reformei Administrative de la Bucureşti va trimite o echipă de cinci poliţişti care să ajute la prinderea şi repatrierea romilor care comit infracţiuni în Roma"; „Rolul ofiţerilor români va fi acela de a-i instrui pe colegii lor peninsulari în psihologia şi modul de operare al romilor care comit infracţiuni";
„G.S." din 2 iulie 2007: „Premierul C.P.T. a declarat sâmbătă, la Braşov, că mai mulţi poliţişti români vor fi detaşaţi la Roma pentru a eradica, în colaborare cu poliţia italiană, grupările de tip mafiot ale cetăţenilor respectivi".
C.N.C.D. a reţinut că, din înregistrarea audio, rezultă că primul-ministru a dorit să rezolve amplificarea colaborării între ministerele de interne din România şi Italia, în aşa fel încât, prin trimiterea unui număr suplimentar de poliţişti români, să fie stăpânită amplificarea fenomenului infracţional.
Instanţa de fond a reţinut că declaraţiile primului-ministru au fost făcute cu privire la un grup restrâns de cetăţeni români care comit infracţiuni în Italia, având în vedere exclusiv încălcarea de către aceştia a legilor statului italian şi faptul că, prin faptele antisociale comise de unii cetăţeni români, este afectată imaginea şi percepţia întregii comunităţi româneşti din Italia. Primul-ministru s-a referit la toţi cetăţenii români din Italia care comit infracţiunii, inclusiv la cetăţenii români de etnie romă, iar declaraţiile în litigiu au vizat necesitatea adoptării unor măsuri urgente la nivelul celor două state şi în niciun caz, aceste declaraţii, nu au avut ca efect restrângerea sau limitarea unor drepturi fundamentale ale omului.
În acest sens, instanţa a constatat că nu poate fi reţinută existenţa unor fapte de discriminare pe criterii etnice, deoarece primul-ministru s-a referit la grupuri de cetăţeni români care comit infracţiuni, aşa cum rezultă din următoarea declaraţie a premierului: „Pentru că vreau să înţelegeţi foarte bine, dacă Italia s-a făcut remarcată în anii `20 din cauza Mafiei, nu vreau ca România să-şi afecteze, să-şi strice imaginea din cauza acestor grupuri care comit toate infracţiunile posibile începând de la tâlhării, prostituţie, trafic de droguri, pedofilie şi poate continua".
Totodată, s-a reţinut că reclamantul nu critică hotărârea a cărei anulare o solicită, ci se limitează la reluarea susţinerilor făcute în faţa C.N.C.D.
Astfel, instanţa de fond a constatat că hotărârea C.N.C.D. este temeinic motivată în fapt şi în drept în sensul că faptele prezentate de reclamant nu constituie acte de discriminare.
În privinţa capetelor de cerere subsecvente, conţinând pretenţii ale reclamantului faţă de pârâtul G.R., Curtea de apel a reţinut că aceste pretenţii nu au fost formulate de reclamant în faţa C.N.C.D., astfel că ele nu pot fi formulate direct în faţa instanţei de contencios administrativ, competentă să soluţioneze doar acţiunea împotriva hotărârii pronunţate de C.N.C.D., conform art. 27 din OG nr. 137/2000, ci sunt de competenţa instanţei de drept comun.
Împotriva sentinţei civile nr. 1577 din 21 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul R.C. – C.R.I.S.S., în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile art. 2 şi art. 20 din OG nr. 137/2000 şi ale art. 4 şi art. 16 din Constituţia României.
Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, următoarele:
I. În mod greşit instanţa de fond nu a reţinut existenţa faptelor de discriminare, în condiţiile în care prin afirmaţiile făcute, primul-ministru a discriminat pe criteriul etniei, prin faptul că a precizat că „este vorba despre numărul de români, de cetăţeni români, atenţie, de cetăţeni români de etnie romă, care constituie un grup de multe ori cu caracteristici infracţionale deosebit de periculoase care se înmulţeşte la Roma", astfel că intimatul-pârât a circumstanţiat şi a focalizat atenţia către cetăţenii români de etnie romă, folosind sintagma „… atenţie, de cetăţeni români de etnie romă". Mai susţine recurentul-reclamant că afirmaţiile la care a făcut referire instanţa de fond au fost scoase din context şi urmează afirmaţiei citate. Sub acelaşi aspect, recurentul-reclamant susţine că faptele de discriminare sunt dovedite şi prin aceea că primul-ministru face referire la „slaba capacitate de inserţie a romilor". Totodată, recurentul-reclamant susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu a fost criticată hotărârea contestată şi că au fost reluate susţinerile expuse în faţa C.N.C.D. se mai susţine că afirmaţiile care constituie fapte de discriminare nu reprezintă opinii şi îngrijorări ale autorităţilor italiene, ci sunt aprecieri personale ale primului-ministru C.P.T., acest fapt rezultând din limbajul utilizat şi din folosirea formulelor de tipul „vreau" sau „nu vreau".
II. Recurentul-reclamant critică soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că în mod greşit Curtea de apel a reţinut că C.N.C.D. nu a fost sesizat cu cereri referitoare la obligarea G.R. să publice un comunicat de presă şi să organizeze două dezbateri publice privind discursul rasist şi libertatea de exprimare. Recurentul-reclamant susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că pretenţiile formulate în contradictoriu cu pârâtul G.R. nu au făcut şi obiectul sesizării C.N.C.D.
III. Recurentul-reclamant susţine, de asemenea, printr-un alt motiv de recurs că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii contravenţionale a pârâtului C.P.T., întrucât faptele săvârşite constituie deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe criteriul etnic şi au avut ca efect restrângerea, înlăturarea, recunoaşterea, folosinţa sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoscute de lege, în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, ale art. 14 din C.E.D.O. şi ale art. 2 alin. (1) şi art. 2 alin. (4) din OG nr. 137/2000. Se susţine, sub acest aspect, că declaraţiile primului-ministru au ca efect atingerea demnităţii şi crearea unei atmosfere degradante, umilitoare şi ofensatoare la adresa cetăţenilor români de etnie romă.
Analizând recursul formulat în raport de motivele invocate, precum şi faţă de dispoziţiile art. 304 – art. 3041 C. proc. civ., dispoziţiile incidente cauzei şi jurisprudenţa în materie, Curtea constată următoarele:
1. În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-reclamant, formulată printr-un prim motiv de recurs, în sensul că în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut existenţa faptelor de discriminare pe criteriul etnic, ca urmare a afirmaţiilor făcute de intimatul-pârât C.P.T., Curtea reţine că acest motiv este neîntemeiat şi nefondat în drept, deoarece:
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată (M. Of. nr. 99/8.02.2007): „prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".
Prin prisma dispoziţiilor legale citate mai sus, afirmaţiile care au făcut obiectul sesizării C.N.C.D. şi cu privire la care s-a reţinut că nu constituie fapte de discriminare, astfel cum acestea au fost precizate de reclamant şi analizate de C.N.C.D. şi de instanţa de fond, sunt următoarele:
„Subiectul l-am discutat în săptămâna acesta şi cu primarul Romei. Este vorba de numărul de români, de cetăţeni români, atenţie, spun, de cetăţeni români de etnie romă care constituie un grup de multe ori cu caracteristici infracţionale deosebit de periculoase care se înmulţeşte la Roma. Primarul Romei, dar şi primul ministru Italian sunt preocupaţi de acest fenomen în egală măsură cu autorităţile române. De ce? Pentru că vreau să înţelegeţi foarte bine, dacă Italia s-a făcut remarcată în anii `20 din cauza Mafiei, nu vreau ca România să-şi afecteze, să-şi strice imaginea din cauza acestor grupuri care comit toate infracţiunile posibile începând de la tâlhării, prostituţie, trafic de droguri, pedofilie şi se poate continua. Şi ca atare, ceea ce am discutat şi am şi hotărât cu premierul Italiei este că urmează să aibă loc o vizită oficială a ministrului de interne român în Italia; eu voi face o vizită oficială pe 12 iulie în Italia şi vreau până atunci să rezolvăm amplificarea colaborării între cele două ministere de interne în aşa fel încât prin trimiterea unui număr suplimentar de poliţişti români să fim în stare să stăpânim amplificarea acestui fenomen infracţional. Eu nu vreau ca din cauza unui grup de oameni, toţi românii care muncesc în Italia să sufere. Cea mai mare parte, majoritatea covârşitoare, şi acest lucru nu vi-l spun numai eu, dar îl spun şi autorităţile italiene, recunosc că românii îşi văd de treabă, sunt unii din ei care au reuşit să-şi pună pe picioare propriile afaceri, s-au integrat în societate, au asimilat valorile adevărat europene. Din cauza fenomenelor legate de slaba capacitate de inserţie socială a romilor apar aceste fenomene, care sunt preocupante şi pentru autorităţile italiene, dar nu numai, pentru toate ţările din Europa şi trebuie să gândim un set de măsuri speciale. Dacă mă întrebaţi astăzi care vor fi măsurile pentru a-i ajuta să-i scoatem din aceasta caracatiţă, care pe mulţi îi cuprinde, pentru că sunt de exemplu copii care sunt angrenaţi în aceste activităţi şi care nu au pe fond nimic rău, nu ştiu ce sa vă spun acum care sunt cele mai adaptate măsuri; dar cel puţin preventiv, vom întări dispozitivul de poliţie, cooperarea cu autorităţile italiene pentru a încercă sa frânăm acest fenomen. Nu vreau ca lucrurile acestea să devină o frână în calea românilor care doresc să meargă acolo, să muncească cinstit, să-şi câştige un ban. Mi se pare că este dreptul lor, e libertatea lor şi mulţi dintre ei se bucură de acest lucru şi nu vreau ca imaginea să fie proiectată asupra întregii comunităţi româneşti din Italia".
Atât instanţa de fond, cât şi C.N.C.D. cu ocazia soluţionării sesizării, au analizat conţinutul înregistrării conferinţei de presă şi articolele publicate în presă cu privire la cele afirmate de intimatul-pârât în cadrul conferinţei de presă, constatând, întemeiat, că nu există identitate între afirmaţiile din conferinţă şi cele publicate în ziarele E.Z. şi G.S.
Din analiza textului de lege citat, rezultă că pentru a ne afla în prezenţa unei situaţii de discriminare este necesar să existe o „deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă" între situaţii comparabile sau analoage, tratate în mod diferit pe baza criteriilor menţionate de dispoziţiile respective („rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată") şi care să aibă scopul sau efectul prevăzut de lege („restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice").
De altfel, în privinţa noţiunii de discriminare sunt incidente şi dispoziţiile art. 14 din C.E.D.O. şi cele ale Protocolului nr. 12 la Convenţie, la care se raportează atât recurentul-reclamant cât şi pârâtul C.N.C.D., dispoziţii potrivit cărora: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
În jurisprudenţa aferentă acestor dispoziţii din Convenţie, C.E.D.O. a reţinut constant că „a distinge nu înseamnă a discrimina" şi că pentru a deveni discriminatorie, diferenţa de tratament trebuie să privească situaţii analoage şi comparabile şi să nu se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă (C.E.D.O., F. împotriva Suediei, §60; C.E.D.O., H. împotriva Austriei, §31; C.E.D.O., S. şi S. împotriva Italiei; C.E.D.O., S. şi alţii împotriva Regatului Unit, §72).
Or, Înalta Curte constată că, întemeiat, chiar C.N.C.D. în analiza sesizării recurentului-reclamant a avut în vedere blocul de convenţionalitate (C.E.D.O. şi jurisprudenţa C.E.D.O.) cu referire la condiţiile necesare pentru constatarea existenţei unei discriminări.
Pornind de la aceste constante, instanţa de fond, analizând aspectele reţinute de C.N.C.D., a apreciat, de asemenea, întemeiat, că afirmaţiile cu privire la care se solicită să se constate că sunt discriminatorii nu au fost făcute exclusiv cu privire la cetăţeni de etnie romă, ci cu privire la grupuri de cetăţeni români, printre care se aflau şi cetăţeni de etnie romă. Această situaţie nu poate fi calificată ca discriminare, atâta timp cât nu s-a făcut nicio diferenţiere între cetăţenii români şi cei de etnie romă şi afirmaţiile au vizat, în context, situaţia grupurilor de cetăţeni români care comit infracţiuni, astfel cum a fost reliefată de autorităţile din Italia. Aşadar, nu se poate vorbi de situaţii analoage şi comparabile tratate diferit, atâta timp cât afirmaţiile au vizat pe toţi cetăţenii români care comit infracţiuni pe teritoriul Italiei.
Sub acelaşi aspect, Înalta Curte reţine că afirmaţiile intimatului-pârât C.P.T. au vizat în principal necesitatea adoptării unor măsuri urgente la nivelul celor două state în vederea combaterii fenomenului infracţional cu referire la toţi cetăţenii români din Italia care comit infracţiunii, inclusiv, iar nu exclusiv la cei de etnie romă.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că întemeiat instanţa de fond a avut în vedere faptul că afirmaţiile intimatului-pârât nu au fost făcute pe baza vreunuia dintre criteriile enumerate în cuprinsul art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, ci pornind de la realităţile constatate de autorităţile din Italia referitoare la fenomenul infracţional şi la necesitatea adoptării unor măsuri în scopul respectării legilor statului italian.
Astfel că, în mod corect, instanţa de fond, în analiza legalităţii şi temeiniciei hotărârii contestate, a reţinut că afirmaţiile în litigiu nu au avut ca efect restrângerea sau limitarea unor drepturi fundamentale ale omului, în sensul art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2002 pentru a se constata existenţa unor fapte de discriminare.
Aşa fiind, afirmaţiile mai sus analizate nu întrunesc elementele constitutive ale faptelor de discriminare, astfel cum acestea sunt definite prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, dat fiind faptul că, aşa cum s-a arătat, în speţă nu se constată existenţa unor situaţii analoage şi comparabile supuse unui tratament diferenţiat pe baza criteriilor şi în scopul menţionate de dispoziţiile respective.
2. În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-reclamant din cuprinsul celui de-al doilea şi al treilea motiv de recurs cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a G.R. şi la întrunirea condiţiilor angajării răspunderii contravenţionale a pârâtului C.P.T., acestea, fiind subsecvente petitului principal referitor la calificarea afirmaţiilor în discuţie ca discriminatorii, urmează a nu mai fi supuse analizei instanţei de control judiciar, ca o consecinţă a înlăturării primului motiv de recurs.
În consecinţă, faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat, constatându-se că soluţia instanţei de fond este legală, temeinică şi în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile şi jurisprudenţa în materie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.C. – C.R.I.S.S. împotriva sentinţei civile nr. 1577 din 21 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1277/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1295/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
