ICCJ. Decizia nr. 1333/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1333/2009
Dosar nr. 1390/59/2007
Şedinţa publică din 11 martie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 292 din 13 noiembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC Z.G. SRL Timişoara împotriva D.G.F.P. Timiş, acţiunea având ca obiect anularea Deciziei nr. 23885 din 10 mai 2007 emisă de pârâtă, privind atragerea răspunderii solidare cu debitoarea SC G.F.S. SRL pentru suma 2.039.435 RON, precum şi a Deciziei nr. 460 din 12 iulie 2007 emisă de pârâtă în procedura prealabilă, instanţa urmând a constata nelegalitatea acestor acte administrative fiscale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că pârâta D.G.F.P. Timiş prin Decizia nr. 23885 din 10 mai 2007, a atras răspunderea solidară a reclamantei cu debitoarea SC Z.G.I., în prezent SC G.F.S. SRL, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. c) şi art. 28 alin. (2) C. proCod Fiscal
Alin. (2) al art. 27 C. proCod Fiscal, reţine instanţa de fond, prevede că răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod sau declarat insolvent, dacă, direct ori indirect controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul, dacă desfăşoară efectiv aceeaşi activitate sau aceleaşi activităţi ca şi debitorul şi dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii: a) dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active corporale de la debitor, iar valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puţin jumătate din valoarea contabilă netă a tuturor activelor corporale ale dobânditorului; b) are raporturi comerciale contractuale cu clienţii şi/sau furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care în proporţie de cel puţin jumătate, au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul; c) are raporturi de muncă sau civile de prestări servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului;
Precizează totodată instanţa de fond ca din interpretarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) şi (2) C. proCod Fiscal, rezultă că atragerea răspunderii solidare cu un debitor insolvabil operează în raport cu două categorii de persoane juridice şi anume cele menţionate la art. 27 alin. (1) lit. a) – persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, dobândesc în orice mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea -, şi cele de la art. 27 alin. (2), text al cărui conţinut este reprodus mai sus, astfel că atragerea răspunderii solidare nu presupune îndeplinirea cumulativă a dispoziţiilor legale cuprinse în art. 27 alin. (1) şi (2), prin aceste două alineate legiuitorul reglementând 2 ipoteze de răspundere solidară generată de fapte materiale, concrete, în formele expres prevăzute, astfel că susţinerile privind îndeplinirea cumulativă a condiţiilor din cele două alineate este neîntemeiată.
Reţine instanţa de fond că, în speţă, au fost dovedite condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru răspunderea solidară a reclamantei cu debitoarea, şi anume starea de insolvabilitate a debitoarei SC G.F.S. SRL, potrivit procesului verbal de constatare nr. 26049 din 31 octombrie 2006, devenit irevocabil prin neatacare de către debitoare, în condiţiile art. 175 C. proCod Fiscal, precum şi faptul că reclamanta desfăşoară acelaşi tip de activitate – intervenţie şi protecţie a bunurilor şi persoanelor, aspect necontestat prin acţiune, iar în perioada 18 ianuarie 2005 - 7 noiembrie 2006 verificată de pârâtă, asociatul unic al debitoarei, numitul D.L.D. a fost asociat majoritar, deţinând 90% din capitalul social al reclamantei, acesta fiind şi administratorul celor două societăţi, deţinând 100% din capitalul social al debitoarei şi 80% din capitalul social al reclamantei.
S-a reţinut astfel că este întrunită cerinţa prevăzută de art. 27 alin. (2) C. proCod Fiscal, privind controlul comun cu debitorul.
Mai reţine instanţa de fond, că din verificarea efectuată de pârâtă asupra centralizatorului de fişe fiscale pentru anul 2005, când a luat fiinţă societatea reclamantă, rezultă că au fost angajate 578 de persoane cu contract de muncă, iar în acelaşi an, potrivit centralizatorului fişe fiscale privind pe debitoare, aceasta a avut 550 persoane angajate din care 257 persoane s-au regăsit angajate şi la reclamantă.
De asemeni, reţine prima instanţă, raportarea fiscală pentru personalul angajat al reclamantei, în anul 2006, relevă că un număr de 33 de persoane angajate la debitoare, au fost încadrate şi de reclamantă, şi deci în perioada supusă verificării 18 ianuarie 2005 - 7 noiembrie 2006, din totalul de 550 de angajaţi ai debitoarei, 290 au fost angajaţi de reclamantă, fiind astfel îndeplinită şi cerinţa impusă de art. 27 alin. (2) lit. c) C. proCod Fiscal
Concluzionează instanţa de fond, în sensul că faţă de conţinutulfişelor fiscale pentru personalul angajat, a căror realitate nu a fost contestată de reclamantă, sunt nefondate afirmaţiile reclamantei legate de numărul angajaţilor care au fluctuat de la debitoare la societatea reclamantă sau invers, reţinând în final că cele două decizii atacate, respectă dispoziţiile codului de procedură fiscală.
Cererea de intervenţie în interes propriu formulată de numitul D.A.N., prin care solicită a se constata netemeinicia şi nelegalitatea actelor administrative fiscale atacate de reclamantă, justificată de acesta prin faptul că este asociat şi administrator al societăţii reclamante SC Z.G. SRL Timişoara, a fost respinsă în principiu, instanţa de fond reţinând că acesta nu a îndeplinit procedura prealabilă, dat fiind că art. 50 C. proc. civ. reglementează cererea de intervenţie în interes propriu ca şi o cerere principală de chemare în judecată.
Împotriva sentinţei au declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamanta SC Z.G. SRL Timişoara şi intervenientul în nume propriu D.A.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta – reclamantă şi-a încadrat motivele de recurs în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. – „când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti" şi respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Prin motivele de recurs formulate, recurenta – reclamantă susţine în esenţă următoarele:
- instanţa de fond a respins în mod greşit cererea de administrare a probei cu expertiză contabilă prin care se urmărea calcularea numărului exact de angajaţi „comuni" într-o anume perioadă precum şi ritmul efectiv de trecere a unor angajaţi de la o firmă la alta, probă utilă şi concludentă cauzei.
- instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a apreciat că „legiuitorul nu a prevăzut un moment delimitat în timp, în care să fie îndeplinită condiţia legală prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. c) C. proCod Fiscal" şi anume momentul în timp la care să se realizeze testul „jumătate din angajaţii debitorului".
Interpretarea pe care trebuia instanţa să o dea textului de lege trebuia să ţină seama şi de dispoziţiile art. 3 lit. b) din codul fiscal ce enunţă principiul certitudinii impunerii, echivalent cu elaborarea de norme juridice clare, care să nu ducă la interpretări arbitrare.
- instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) C. proCod Fiscal la situaţia de fapt dedusă judecăţii, în speţă nefiind îndeplinită condiţia privind numărul de angajaţi comuni, întrucât după regulile de interpretare gramaticală şi logică a textului verificarea acestei condiţii se face la momentul întocmirii deciziei de răspundere solidară.
Or, această condiţie nu era îndeplinită nici la momentul declarării stării de insolvabilitate, nici la momentul emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare, iar organul fiscal în mod normal trebuie să se raporteze la un singur an şi nu să facă un cumul.
- instanţa de fond aplicat greşit dispoziţiile art. 27 C. proCod Fiscal, alin. (1) şi (2) din acest text de lege enunţând condiţiile ce trebuiesc îndeplinite cumulativ, pentru a putea fi atrasă răspunderea persoanei juridice în solidar cu debitoarea, nefiind vorba de ipoteze diferite de răspundere solidară.
Răspunderea solidară reglementată de art. 27 C. proCod Fiscal este de fapt o specie a răspunderii civile delictuale, astfel că este indispensabil a fi dovedite: fapta ilicită prejudiciabilă, legătura de cauzalitate, prejudiciul şi vinovăţia, aspecte nedovedite în cauză.
Recurenta – reclamantă, în recursul formulat face precizări şi la condiţia referitoare la controlul comun şi apreciază că în ceea ce o priveşte ca societate cu răspundere limitată numai A.G.A. este organ decizional, astfel că oricât ar fi de mare procentul de deţinere al unui asociat, acesta nu îi conferă dreptul exclusiv de a decide singur în A.G.A.
Se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Recurentul - intervenient D.A.N. critică sentinţa instanţei de fond prin aceea că în mod greşit i-a fost respinsă admiterea în principiu a cererii de intervenţie principală formulată şi întemeiată pe dispoziţiile art. 49 C. proc. civ., condiţiile impuse de textul de lege pe care trebuia să le respecte fiind numai acelea ca cererea de intervenţie să se facă în faţa primei instanţe şi înainte de încheierea dezbaterilor, nefiind astfel impusă condiţia efectuării procedurii prealabile.
Având calitatea de persoană vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, susţine recurentul – intervenient, el este îndreptăţit şi nu obligat la formularea plângerii prealabile, astfel că se poate adresa direct instanţei de judecată.
În speţă, recursul graţios a fost exercitat de către titularul actelor administrative fiscale atacate în cauză, astfel încât era inutil ca el să parcurgă procedura prealabilă.
Cât priveşte interesul său în justificarea cererii de intervenţie, recurentul – intervenient arată că acesta rezidă în calitatea pe care o are de asociat şi administrator al societăţii reclamante pentru care prin actele administrative fiscale atacate s-a dispus atragerea răspunderii solidare cu debitoarea.
La data de 9 aprilie 2008, SC G.F.S. SRL a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantei – recurente, susţinând că are interes să participe în acest proces întrucât obiectul cauzei îl reprezintă anularea deciziei de atragere a răspunderii solidare a recurentei – reclamante, fiind deci implicată ca societate debitoare.
Pârâta D.G.F.P. Timiş a depus întâmpinare, solicitând respingerea celor două recursuri ca nefondate şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente cauzei Înalta Curte le va respinge potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC Z.G. SRL.
O primă critică a recurentei se referă la faptul că în mod greşit, instanţa de fond a respins proba cu expertiză contabilă, probă utilă şi concludentă cauzei.
Nu este întemeiat acest motiv de recurs, prima instanţă apreciind în mod corect asupra faptului că nu era necesară efectuarea unei astfel de expertize, de vreme ce un expert contabil putea să se pronunţe doar asupra legalităţii sumei stabilite în Decizia de atragere a răspunderii ca fiind datorată de debitoare (cuantumul acesteia), nu însă, să verifice şi fişele privind pe angajaţi pentru a stabili numărul acestora.
În fapt, analiza fişelor fiscale privind pe angajaţii societăţii debitoare şi ai societăţii a cărei răspundere solidară a fost atrasă, s-a făcut de către membrii grupului de lucru privind atragerea răspunderii solidare, astfel încât nu a fost necesară consultarea unor experţi, fie ei şi din cadrul A.C.F.
Recurenta – reclamantă, prin acţiunea formulată şi mai departe prin motivele de recurs s-a referit strict la nelegalitatea şi netemeinicia celor două decizii sub aspectul atragerii răspunderii solidare cu debitoarea, precizând chiar că s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 27 C. proCod Fiscal, fără a face referire la cuantumul sumei. Abia în notele scrise depuse cu ocazia soluţionării în fond a cauzei antamează şi problema cuantumului sumelor stabilite prin cele două acte administrativ fiscale atacate în contencios administrativ.
Cea de-a doua critică referitoare la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de judecată, atunci când a apreciat că nu există un moment delimitat în timp la care să fie raportată îndeplinirea condiţiei cu privire la „testul jumătăţii", este şi ea neîntemeiată.
Recurenta – reclamantă susţine că un astfel de moment la care se stabileşte numeric jumătate din personalul unei societăţi, trebuie raportat la momentul emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare sau cel al declarării insolvabilităţii.
Dar, aşa, cum corect a stabilit instanţa de fond, din moment ce legiuitorul nu limitează la un „moment unic" stabilirea numerică a unei jumătăţi din personalul unei societăţi, nici instanţa şi nici părţile din proces nu sunt îndreptăţite să o facă, mai ales în condiţiile economiei de piaţă actuale, în care fluctuaţia de personal este atât de frecventă şi cu atât mai mult în cazul societăţii recurente pentru care datorită obiectului de activitate, factorul uman are o importanţă deosebită.
Nu putem vorbi astfel de o interpretare arbitrară dată textului de lege de către instanţa de judecată, iar trimiterea pe care recurenta – reclamantă o face la art. 3 lit. b) din codul fiscal, care enunţă principiul certitudinii impunerii nu are relevanţă în speţă.
Cât priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 27 C. proCod Fiscal susţinută ca motiv de recurs de către recurentă se constată de asemeni că este neîntemeiată.
În susţinerea Deciziei nr. 460 din 12 iulie 2007 şi a Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 23885 din 10 mai 2007 emise de pârâtă s-au avut în vedere dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proCod Fiscal, text de lege care instituie practic condiţiile obligatorii pentru atragerea răspunderii solidare şi anume existenţa condiţiei obligatorii ca societatea debitoare să fi fost declarată insolvabilă sau insolventă, cea privind controlul direct ori indirect exercitat de către persoana juridică a cărei răspundere solidară se atrage, asupra debitorului, precum şi cea referitoare la activitatea desfăşurată care trebuie să fie aceeaşi în privinţa ambelor societăţi.
Aşa cum corect reţine şi instanţa de fond, în speţă aceste condiţii sunt întrunite, deoarece starea de insolvabilitatea a SC Z.G.I. SRL(actualmente SC G.F.S.) s-a constatat prin procesul verbal nr. 26049 din 31 octombrie 2006, (irevocabil prin neatacare de către debitoare) cele două societăţi desfăşurând acelaşi tip de activitate şi anume „Activitate de intervenţie şi protecţie a bunurilor şi persoanelor" cod CAEN 7460, iar în perioada 2005 – 2006, supusă analizei, numitul D.L.D. a fost asociat unic al persoanei debitoare SC G.F.S. SRL şi asociat majoritar(90% din capitalul social al societăţii) al SC Z.G. SRL – recurenta – reclamantă, cele două societăţi fiind sub control comun.
Decizia de atragere a răspunderii solidare se întemeiază pe dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. c) C. proCod Fiscal referitoare la faptul că persoana juridică „are raporturi de muncă sau civile de prestări servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului", condiţie considerată suficientă faţă de dispoziţiile textului de lege care foloseşte sintagma „dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii".
Textul art. 27 C. proCod Fiscal, contrar celor susţinute de recurenta – reclamantă, cuprinde două ipoteze juridice de atragere a răspunderii solidare, pentru cea de-a doua ipoteză fiind suficientă îndeplinirea numai a uneia dintre cele trei condiţii prevăzute, pentru atragerea răspunderii solidare.
De altfel cea de-a doua ipoteză juridică prevăzută de alin. (2) are drept scop crearea posibilităţilor pentru creditorul bugetar de a-şi recupera creanţele prin acest mecanism al răspunderii solidare de la societăţile care preiau şi continuă activitatea economică a altor societăţi insolvabile sau insolvente aflate sub controlul comun, legiuitorul încercând să combată fenomenul cunoscut de „autolichidare" prin transferul activităţii pe alte societăţi.
Aşa fiind, susţinerea recurentei-reclamante privind necesitatea cumulării în totalitate a condiţiilor de la alin. (1) şi (2) ale art. 27 C. proCod Fiscal, nu este întemeiată, pentru atragerea răspunderii fiind necesară îndeplinirea a trei condiţii generale, obligatorii şi cumulative (starea de insolvabilitate sau insolvenţă, controlul comun şi desfăşurarea aceleiaşi activităţi) precum şi cumularea numai a uneia din cele trei condiţii alternative prevăzute la lit. a), b) sau c) ale alin. (2).
Condiţia de la art. 27 alin. (2) lit. c) C. proCod Fiscal este cea care este îndeplinită, deoarece în perioada 2005-2006 majoritatea personalului angajat de SC Z.G.I. SRL(actualmente SC G.F.S. SRL) a fost angajat de SC Z.G. SRL, fapt ce rezultă din centralizatorul de fişe fiscale.
Pentru anul 2005 din 550 persoane angajate cu contract individual de muncă la SC G.F.S. SRL, 257 se regăsesc angajate şi la SC Z.G. SRL, aceasta din urmă având un total de 578 persoane angajate cu contract individual de muncă, iar în cursul anului 2006, conform fişelor fiscale pentru personalul angajat al SC Z.G. SRL, un număr de 33 persoane angajate au fost încadrate prin contract individual de muncă şi la SC G.F.S. Ghirada.
Deci în perioada 2005-2006 în cadrul unui proces de transfer al activităţii de pe o societatepe alta, din totalul de 550 de angajaţi ai societăţii debitoare declarată insolvabilă - SC Z.G.I. SRL (actualmente SC G.F.S. SRL), 290(257+33) au fost angajaţi la SC Z.G. SRL, fiind deci îndeplinită condiţia de la pct. c) al alin. (2) art. 27 C. proCod Fiscal, în sensul că persoana juridică atrasă în răspundere solidară are raporturi de muncă cu cel puţin jumătate din angajaţii debitorului insolvabil.
Certitudinea unei astfel de situaţii de fapt este dată şi de faptul că noua societate – SC Z.G. SRL pentru care s-a instituit atragerea răspunderii solidare, a luat fiinţă în anul 2005, anul în care fluctuaţia personalului a fost majoritară, iar prin faptul că numitul D.L.D. era asociat unic al persoanei debitoare şi administrator şi asociat majoritar al societăţii recurente – reclamante, acesta avea calitatea şi capacitatea necesară de a lua decizii cu privire la transferul de personal.
Aşadar, cum îndeplinirea condiţiei de la alin. (2) lit. c) a art. 27 C. proCod Fiscal trebuia verificată până la data emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare, nu îşi găseşte raţiune susţinerea recurentei – reclamante potrivit căreia această condiţie trebuia verificată la momentul emiterii deciziei.
Din cele expuse se constată astfel că, în speţă ne aflăm într-un caz special de răspundere civilă prevăzut de art. 27 C. proCod Fiscal, motivele de fapt şi de drept fiind corect analizate şi reţinute de către organele fiscale prin deciziile emise, instanţa de fond dând o interpretare corectă a acestui text de lege, soluţia pronunţată fiind deci legală şi temeinică.
Recursul declarat de reclamantă este deci nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. urmează a fi respins ca atare. Ca o consecinţă se va respinge şi cererea de intervenţie accesorie formulată de SC G.F.S. SRL Ghirada.
Cu privire la recursul declarat de intervenientul D.A.N.
Recurentul pretinde că în mod greşit instanţa de fond i-a respins admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu ce a formulat-o, întrucât în calitate de asociat unic al reclamantei SC Z.G. SRL, pentru care s-a dispus atragerea răspunderii solidare, având o participare de 20% din capitalul social al acestei societăţi comerciale, are un interes propriu în a solicita ca şi reclamanta anularea celor două decizii de atragere a răspunderii solidare.
Este de observat faptul că intervenientul care are şi calitatea de administrator al societăţii reclamante, recurenta SC Z.G. SRL, reprezintă interesele societăţii, acesta fiind semnatarul cererii de chemare în judecată şi al cererii de recurs, aşa încât apărând interesele recurentei – reclamante implicit îşi apără propriile interese, în calitatea sa de acţionar.
Criticile pe care intervenientul le formulează împotriva sentinţei instanţei de fond prin cererea de intervenţie(deşi nu avea calitatea de a le formula pentru că i s-a respins admiterea în principiu a cererii de intervenţie)sunt identice cu cele formulate de reclamantă, prin motivele de recurs, recurenta – reclamantă fiind reprezentată în proces de însăşi persoana sa în calitate de administrator.
Astfel fiind, cererea de intervenţie în interes propriu formulată nu se mai justifică, calitatea pe care o are de administrator al societăţii recurente potrivit cu care apără interesele acesteia, permiţându-i să–şi apere şi propriile interese în calitate de acţionar.
De altfel potrivit art. 50 alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenţie în interes propriu se face în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.
Or, în calitate de administrator al recurentei, acesta a semnat cererea de chemare în judecată.
Potrivit celor expuse mai sus, constatăm că soluţia adoptată de instanţa de fond de respingere a admiterii în principiu a cererii de intervenţie este corectă.
Cât priveşte motivul pentru care instanţa a respins această cerere şi anume lipsa plângerii prealabile, prima instanţă a dat o interpretare corectă textului de lege art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, situaţie în care pretinde că se află recurentul – intervenient, trebuie să parcurgă şi ea procedura administrativă prealabilă înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, termenul de formulare a plângerii socotindu-se de la data la care a luat cunoştinţă pe orice cale de existenţa actului.
Sintagma folosită de art. 7 alin. (3) din Lege „este îndreptăţită" nu-l exonerează pe terţ de a uza de calea recursului graţios aşa cum încearcă să susţină recurentul.
Pentru aceste considerente recursul formulat de intervenientul D.A.N. este nefondat şi urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC Z.G. SRL Timişoara şi intervenientul D.A.N. împotriva sentinţei civile nr. 292 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1328/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1364/2009. Contencios → |
|---|
