ICCJ. Decizia nr. 1406/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1406/2009
Dosar nr. 6145/3/200.
Şedinţa publică din 12 martie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2363 din 18 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.R., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., reprezentată de C.C.S.D. şi a obligat pârâta la emiterea titlului de plată şi plata echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 78.435 Euro, cu respectarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) teza a II-a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (posibilitatea plăţii în două tranşe, a doua tranşă în maxim 2 ani de la emiterea titlului) şi a respins cererea privind daunele cominatorii, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 257 din 18 octombrie 2005, A.V.A.S. a propus acordarea de măsuri reparatorii conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, pentru terenul de 315 mp situat în Mangalia, ce face obiectul notificării nr.650/2001 formulate de L.R., iar C.C.S.D. a emis Decizia nr. 1014 din 30 ianuarie 2007, ce constituie titlul de despăgubire în favoarea reclamantului pentru suma de 273.770 Ron.
A mai reţinut prima instanţă că despăgubirile au fost convertite în acţiuni la Fondul „Proprietatea", ulterior, în temeiul dispoziţiilor art. 3 din Titlul II al OUG nr. 81/2007, reclamantul exprimându-şi opţiunea, la data de 8 noiembrie 2007, pentru anularea conversiei titlului de despăgubire în acţiuni şi acordarea despăgubirilor în numerar.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 182 din OUG nr. 81/2007 conform cărora dacă acţionarul optează pentru primirea exclusiv de despăgubiri în numerar, se prezintă, la Direcţie, care după reţinerea titlului de despăgubire în original, îi va transfera despăgubirea, în numerar, în termen de 15 zile calendaristice de la data disponibilităţilor financiare".
Faţă de această dispoziţie legală prima instanţă a apreciat că se impune analizarea pretenţiilor reclamantului prin prisma aplicării art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care stabileşte că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Astfel, s-a constatat că, în speţă, reclamantul este lipsit de la momentul formulării acţiunii de plată în numerar, de drepturile ce decurg din calitatea de acţionar, plata contravalorii acţiunilor fiind amânată până la momentul existenţei disponibilităţilor financiare, în funcţie de data depunerii cererii de opţiune.
În aceste condiţii, instanţa de fond a constatat că termenul stabilit de legiuitor, 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare, are un moment de pornire ce depinde în întregime de voinţa celui obligat la plată, echivalând cu o amânare „sine die" (fără termen).
A concluzionat prima instanţă că aceste dispoziţii încalcă dreptul reclamantului de a fi despăgubit într-un termen rezonabil pentru lipsirea de bunul său, impunându-se obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată şi plata contravalorii acţiunilor, cu respectarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) teza a II-a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Totodată, în vederea acoperii integrale a prejudiciului cauzat prin întârzierea la plata sumei, prejudiciu constând în devalorizarea monedei naţionale în raport cu moneda Euro, Curtea de Apel Bucureşti a obligat pârâta la plata echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 78.435 Euro (valoarea acţiunilor în Euro la data de 31 ianuarie 2007, data emiterii titlului de creanţă).
În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor cominatorii, instanţa de fond a reţinut netemeinicia acesteia în raport de dispoziţiilor art. 1088 C. civ. care prevăd că la obligaţiile ce au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Împotriva acestei sentinţe, considerată netemeinică şi nelegală, a declarat recurs, în termen legal, pârâta A.N.R.P. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivele de recurs recurenta susţine faptul că în mod greşit suma de 273.770 lei ce i-a fost acordată de C.C.S.D. prin Decizia de despăgubire nr. 1014 din 30 ianuarie 2007 a fost convertită în 78.435 Euro, întrucât acest fapt nu mai era admisibil deoarece Decizia emisă de comisie, menţionată anterior, nu a fost contestată de intimatul reclamant deşi avea această posibilitate.
Se precizează şi faptul că A.N.R.P., având în vedere Decizia nr. 1014/2007 emisă de această comisie, opţiunea formulată şi înregistrată de reclamant sub numărul 01827 din 8 noiembrie 2007, a emis titlul de plată nr. 1126 din 7 octombrie 2008, în cuantum de 273.770 lei în favoarea intimatului-reclamant.
În baza acestui titlu a fost plătită prima tranşă a despăgubirilor în numerar cu ordinul de plată nr. 2323 din 9 octombrie 2008, în cuantum de 250.000 lei, în contul intimatului reclamant.
Recurenta-pârâtă precizează că nu are nici un temei legal prin care să poată actualiza la cursul Euro sumele de bani ce au fost stabilite ca despăgubiri de către C.C.S.D., astfel că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, pronunţând o sentinţă cu încălcarea prevederilor legale în vigoare.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că într-adevăr nu a contestat Decizia 1014/2004 pentru plata despăgubirilor în valoare de 273.770 lei, însă, întrucât plata s-a făcut mult mai târziu, leul şi-a pierdut din valoare în raport cu Euro, cca. 15%, fapt care a determinat promovarea cererii deduse judecăţii, considerându-se îndreptăţit la o despăgubire reală, în funcţie de fluctuaţia cursului leu – euro.
Recurenta-pârâtă a formulat concluzii scrise prin care reiterează motivele de recurs.
Înalta Curte analizând recursul formulat, în raport de înscrisurile existente la dosarul cauzei, de motivele invocate cât şi de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Reclamantului-intimat i-a fost emisă Decizia nr. 1014 din 30 ianuarie 2007 de către C.C.S.D., prin care i s-au acordat cu titlu de despăgubiri suma de 273.770 lei, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 după parcurgerea procedurii administrative pentru acordarea acestor despăgubiri.
Potrivit art. 19 din capitolul VI secţiunea II-a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 cu modificările şi completările ulterioare, deciziile adoptate de către C.C.S.D. pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, competenţa de soluţionare revenind Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
După cum se constată intimatul-reclamant nu a contestat această decizie, astfel că potrivit art.18 din acelaşi act normativ, recurenta a emis pe baza opţiunii persoanei îndreptăţite un titlu de plată, transpus în Decizia nr. 1126 din 7 octombrie 2008, ce a fost remis Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar, în vederea efectuării operaţiunilor de plată, fiind plătită prima tranşă de 250.000 lei la 9 octombrie 2008 din totalul sumei de 273.770 lei. Această ultimă decizie nu a fost atacată de intimatul-reclamant.
Deşi în considerentele sentinţei recurate se reţine faptul că pârâta urmează să fie obligată la emiterea titlului de plată şi plata cu respectarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) teza a II-a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin OUG nr. 81/2007, reţinând că un astfel de titlu nu a fost emis ulterior, se pronunţă în sensul obligării pârâtei la plata echivalentului în lei la data plăţii, a sumei de 78.435 Euro, reprezentând prejudiciul determinat de devalorizarea monedei naţionale în raport de Euro, fără a indica temeiul legal în baza căruia a dispus o astfel de măsură, fapt ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii pronunţate.
De asemenea instanţa de fond nu a stabilit în concret obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, respectiv dacă acesta înţelege să formuleze o acţiune în contencios administrativ împotriva acelor acte pentru care dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 conferă competenţă instanţei de contencios administrativ, sau o acţiune care să vizeze actualizarea sumelor de bani în raport cu rata inflaţiei în funcţie de cursul euro la data plăţii, cu ocazia executării, astfel cum acesta invocă.
Prin urmare, revenea instanţei de fond obligaţia de a stabili cadrul procesual, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, urmând ca ulterior potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să fie pronunţată o hotărâre care să statueze numai asupra obiectului acestei cereri. De asemenea, se constată faptul că hotărârea primei instanţe nu cuprinde motivele de drept care au dus la obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 78.435 Euro.
Aceasta echivalează cu lipsa de motivare a hotărârii judecătoreşti în raport cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fapt ce face imposibil exercitarea controlului judecătoresc în calea de atac a recursului.
Pentru a putea fi supusă cenzurii instanţei de recurs, hotărârea instanţei de fond trebuie să cuprindă considerentele de fapt şi de drept în raport de care să poată fi apreciată temeinicia şi legalitatea acesteia.
În această privinţă, prezintă relevanţă şi aspectele reţinute de C.E.D.O. în cauza Albina împotriva României (CEDO, Hotărârea nr.4 din 28 aprilie 2005, §30, publicată în M.Of., Partea I nr. 1049 din 25 noiembrie 2005), cu referire la obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, ca o cerinţă impusă de respectarea dreptului la un proces echitabil, drept care trebuie să fie concret şi efectiv, iar nu teoretic şi iluzoriu.
Avându-se în vedere considerentele expuse, urmează ca în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, să se dispună casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care urmează să stabilească obiectul cererii de chemare în judecată şi să pronunţe o hotărâre în conformitate cu cerinţele art. 261 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.R.P. împotriva sentinţei civile nr. 2363 din 18 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 14/2009. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 1415/2009. Contencios → |
|---|
