ICCJ. Decizia nr. 1441/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1441/2009
Dosar nr. 7103/2/200.
Şedinţa publică din 17 martie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 27797/2/2005 care are ca obiect recursul declarat de reclamantul N.C.O.T. împotriva deciziei civile nr. 335/A din 2 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost invocată de D.E. şi D.F. excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 158 din 24 ianuarie 2002 emisă de Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă pe numele autorului recurentului N.C.T.
În motivarea excepţiei de nelegalitate s-a susţinut că Decizia atacată este nelegală, întrucât faptele pentru care a fost condamnat autorul reclamantului, N.P. şi care au constituit temeiul de fapt al deciziei, nu se încadrează, în mod evident, în niciuna dintre ipotezele reglementate de OUG nr. 214/1999, neavând nici o legătură cu regimul comunist.
Prin încheierea de şedinţă din data de 7 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate şi, în conformitate cu dispoziţiile legale, a trimis cauza instanţei de contencios administrativ competente să soluţioneze excepţia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 908 din 18 aprilie 2006 a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate formulată, reţinând că actul a cărui nelegalitate s-a invocat este un act administrativ jurisdicţional, fiind susceptibile de atac pe calea excepţiei de nelegalitate numai actele administrative unilaterale.
Recursul declarat de reclamanţii D.E. şi D.F. împotriva sentinţei de mai sus a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3050 din 14 iunie 2007, hotărârea atacată fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea introducerii în cauză a autorităţii publice emitente a actului contestat.
Judecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1761 din 10 iunie 2008, a respins excepţia de nelegalitate, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie,instanţa a reţinut că recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă defunctului N.P. s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 214/1999.
S-a apreciat că faptele pentru care a fost condamnat N.P. au un caracter vădit de condamnare din motive politice, ce viza propaganda de răsturnare a ordinii sociale ce se instaura şi manifestarea împotrivirii faţă de aceasta, date fiind, pe de o parte, apartenenţa persoanei la un segment indezirabil în noua ordine de stat şi activităţile cu caracter anticomunist desfăşurate anterior datei de 6 martie 1945 iar, pe de altă parte, decesul lui N.P., care a survenit la 8 iulie 1951 în penitenciarul Aiud.
S-a mai reţinut că nici din perspectiva art. 2 alin. (2) din OUG nr. 214/1999, Decizia atacată nu este nelegală, întrucât nu s-a dovedit că N.P. a desfăşurat o activitate fascistă, de natură să-l scoată pe acesta de sub incidenţa aplicării prevederilor OUG nr. 214/1999.
Împotriva sentinţe pronunţată de instanţa de fond după casare au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii D.E. şi D.F.
În motivarea cererii, recurenţii susţin:
- Că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 158 din 24 ianuarie 2002 emisă de Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă („Comisia"), cu motivarea că reclamanţii nu au probat aplicabilitatea art. 2 alin. (2) din OUG nr. 214/1999, deşi chiar instanţa a respins probele cu care ei voiau să dovedească aceasta.
Arată recurenţii că proba cerută era punctul de vedere al unui specialist care să stabilească măsura în care activitatea numitului N.P. poate fi calificată drept „propagandă pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989" sau „manifestarea împotrivirii faţă de acea ordine socială" sau drept „activitate fascistă în cadrul unei organizaţii sau mişcări fasciste".
Consideră recurenţii că această probă era necesară în cauză, iar instanţa, observând necesitatea ei, cel târziu cu ocazia deliberării-să repună cauza pe rol pentru a o dispune.
În concluzie, solicită recurenţii, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare.
- În subsidiar, că instanţa de fond nu a răspuns argumentelor reclamanţilor privind nelegalitatea deciziei atacate pe calea excepţiei, ceea ce impune admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate.
Consideră recurenţii că, în primul rând, Decizia Comisiei excede/contravine sferei temporale de incidenţă a OUG nr. 214/1999, întrucât dispoziţiile art. 1 alin. (1) prevăd „calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă desfăşurată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, aşadar nu este suficient ca măsura condamnării din motive politice să fi fost luată în acea perioadă, ci şi ca actele de rezistenţă să fi fost săvârşite în timpul regimului comunist, ceea ce nu este valabil în speţă.
Astfel, arată recurenţii că titularul deciziei Comisiei, N.P., a fost condamnat prin Decizia nr. 123 din 19 ianuarie 1949 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a penală, (dosar nr. 2332/1948), dar pentru fapte anterioare anului 1940 şi până la 23 august 1944, anterior regimului comunist.
În al doilea rând, apreciază recurenţii că Decizia Comisiei excede/contravine sferei materiale de incidenţă a OUG nr. 214/1999, întrucât dispoziţiile art. 2 lit. c) prevăd că sunt infracţiuni săvârşite din motive politice cele care au avut drept scop propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de acestea, în vreme ce infracţiunea pentru care a fost condamnat N.P. nu a avut scopul arătat de text.
În plus, consideră recurenţii că instanţa de fond a ignorat interpretarea gramaticală a art. 2 lit. c) care învederează că variantele textului presupun, ca premisă, instaurarea regimului comunist anterior săvârşirii infracţiunii, în vreme ce faptele pentru care a fost condamnat N.P. sunt anterioare instaurării regimului comunist, iar scopul lor nu a fost răsturnarea regimului comunist.
În ilustrarea scopului real pe care faptele lui N.P. l-ar fi avut, recurenţii reiau cronologic activităţile şi funcţiile acestuia din perioada 1940-1944, astfel cum au fost ele prezentate în Decizia penală de condamnare, concluzia lor fiind că acele fapte au avut caracter profund economic, iar nu politic şi că efectul şi scopul lor a fost aservirea resurselor economice ale României în favoarea Germaniei hitleriste.
În fine, consideră recurenţii că nu toţi partizanii unor ideologii opuse regimului comunist au «de plano» calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă şi că prima instanţă şi-a motivat, în mod greşit, aprecierea prin apartenenţa lui N.P. la un segment indezirabil în noua ordine de stat, prin activităţile sale anterioare datei de 6 martie 1945 şi prin decesul acestuia în Penitenciarul Aiud, ca aspecte care nu au caracter anticomunist şi nu se încadrează în conţinutul OUG nr. 214/1999.
Recursul nu se fondează.
1. În ceea ce priveşte cererea de casare cu trimitere, pe motiv că instanţa de fond ar fi respins nejustificat o probă necesară în susţinerea excepţiei de nelegalitate, ea este inadmisibilă, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Pe de o parte, cauzele de casare a sentinţei sunt prevăzute expres la pct. 1-5 ale art. 304 şi în art. 312 alin. (5) C. proc. civ., iar motivul invocat nu intră sub incidenţa niciuneia dintre aceste cauze.
Pe de altă parte, invocarea nelegalităţii unui act administrativ unilateral individual pe cale de excepţie şi de către o persoană care este terţ în raport cu actul comportă limitări ce decurg din lege şi din cadrul procesual special: actul va fi suspus controlului de legalitate, în raport cu actul normativ, în sens larg, în baza căruia a fost emis. Or, controlul de legalitate presupune verificarea competenţei emitentului şi a conformităţii actului cu legea în baza căreia a fost emis.
În speţă, recurenţii au pretins ca, pe calea unei excepţii procesuale, să administreze probe care să stabilească oportunitatea actului atacat, pe baza analizei sociologice a unor fapte descrise într-o hotărâre penală din perioada stalinistă a istoriei României.
O asemenea probă nu era doar nepertinentă cauzei, ci şi inadmisibilă în procedura specială a excepţiei de nelegalitate.
2. În ceea ce priveşte sfera temporală de incidenţă a Ordonanţei, pe care Comisia şi instanţa de fond ar fi ignorat-o, Curtea de faţă consideră necesar a observa că: hotărârea penală de condamnare a lui N.P., care a permis Comisiei să considere aplicabil acestuia statutul de „luptător în rezistenţa anticomunistă", este ilustrarea unui proces politic stalinist tipic, a ceea ce „Raportul final de condamnare a comunismului" adoptat de Parlamentul României în anul 2006 descrie ca „farse judiciare" având scopul de a distruge complet societatea civilă[1].
Aşa fiind, Comisia a stabilit corect, din punct de vedere temporal, încadrarea condamnării lui N.P. în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
3. În ceea ce priveşte sfera materială de incidenţă a OUG nr. 214/1999, Comisia şi instanţa de fond au considerat în mod legal că N.P. intră sub incidenţa art. 2 lit. c) al ordonanţei, întrucât apartenenţa sa la o clasă socială „condamnată" de noua ideologie reprezenta prin ea însăşi o manifestare a împotrivirii faţă de ordinea nouă şi de ideologia stalinistă.
4. În ceea ce priveşte faptele pentru care a fost condamnat numitul N.P., analiza lor pe calea excepţiei de nelegalitate, astfel cum pretind recurenţii, este nu doar inadmisibilă în contextul procesual al excepţiei ci şi inutilă, în raport cu contextul politic în care hotărârea penală a fost pronunţată.
Curtea de faţă consideră însă concludent a evoca, în argumentarea legalităţii deciziei Comisiei, scopul de reparaţie/morală în care OUG nr. 214/1999 a fost emisă, astfel cum rezultă el din „Nota de fundamentare" depusă de Guvern la Camera Deputaţilor: „hotărârile de condamnare pentru infracţiuni săvârşite din motive politice nu vor putea fi invocate în nicio situaţie împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă (…) proiectul răspunde cerinţelor înscrise în Declaraţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale a ONU privitoare la principiile fundamentale ale justiţiei pentru victimele crimelor şi abuzurile de putere" .
În fine, se cuvine a observa că hotărârea penală de condamnare a numitului N.P., invocată de recurenţi ca argument împotriva beneficiului acestuia de dispoziţiile OUG nr. 214/2005, stabileşte vinovăţia acestuia de „crimă contra păcii" prevăzută şi pedepsită de un decret stalinist ( nr. 207/1948), fără nicio legătură cu crimele împotriva umanităţii şi cu crimele de război la care se referă Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război, adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1974 şi ratificată de România prin OG nr. 91/1999.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii D.E. şi D.F. împotriva sentinţei civile nr. 1761 din 10 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2009.
[1] „În al treilea rând, stalinizarea a urmărit distrugerea completă a societăţii civile şi înregimentarea vieţii intelectuale şi a culturii. Pentru a distruge relaţiile interumane, indivizilor le-a fost indus un sentiment universal de teamă, aceştia fiind trataţi ca simple rotiţe în angrenajele maşinăriei statului totalitar. Comuniştii au câştigat controlul asupra Ministerului de Justiţie prin Lucreţiu Pătrăşcanu, care a devenit ministru în noiembrie 1944, şi treptat au preluat controlul asupra Ministerului de Interne. După formarea „primului guvern democratic" condus de Petru Groza, Teohari Georgescu, care până atunci era doar subsecretar de stat la Ministerul de Interne (din 4 noiembrie 1944), a devenit şeful acestei instituţii după 6 martie 19454 . Teroarea aleatorie a fost îndreptată împotriva tuturor straturilor sociale şi împotriva tuturor categoriilor de inamici politici, de la membrii partidelor tradiţionale până la membrii partidului comunist, mergând până la cel mai înalt nivel. Sistemul juridic a fost reconfigurat în aşa fel încât să-l priveze pe individ de orice sentiment de protecţie sau de susţinere potenţială. Au fost numiţi noi judecători, iar întregul sistem juridic a devenit un instrument al regimului."
| ← ICCJ. Decizia nr. 1437/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1448/2009. Contencios → |
|---|
