ICCJ. Decizia nr. 1448/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1448/2009
Dosar nr. 8595/1/200.
Şedinţa publică din 17 martie 200.
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunile conexe înregistrate la data de 13 august 2002, reclamanţii C.R.M., C.I.M. şi C.V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC P.B. SA, SC P.D. SA Braşov, SC T. SA, SC C.S.T.T. SA Braşov, SC A.K. SA Braşov, G.C.A., G.C.V., S.A., SC F.Z.B.:
- anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 14125 mp, seria M08 nr. 0490 din 23 aprilie 1996 emis de Ministerul Turismului în favoarea SC P.B. SA;
- anularea actului adiţional prin care SC P.B. SA aduce, ca aport în natură la capitalul social al SC P.D. SA, terenul în suprafaţă de 14125 mp, situat în Poiana Braşov, sat vacanţă Poiana Ursului, incinta I, înscris în C.F. Braşov nr. 11905 la A+4 cu nr. top 14202/2.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii fostei proprietare a imobilului în discuţie care a fost preluat abuziv de către stat şi a fost atribuit în mod nelegal, prin certificatul contestat, către SC P.D. SA, care, după dezmembrări succesive, a înstrăinat o parte din acest teren către diferite persoane fizice şi juridice.
Prin sentinţele civile nr. 58 şi 59 din 10 februarie 2003, Tribunalul Braşov a declinat competenţa de soluţionare a acţiunilor în favoarea Curţii de Apel Braşov.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov şi a fost suspendată, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, pentru soluţionarea Notificărilor formulate de reclamanţi la pârâta SC P.B. SA
Întrucât Notificarea a fost respinsă, pricina a fost repusă pe rol la data de 5 mai 2008.
Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 106/F/CA din 3 septembrie 2008, a respins excepţia lipsei plângerii prealabile, a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii şi, în consecinţă a respins ca tardiv formulată acţiunea având ca obiect anularea certificatului de atestarea dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M08 nr. 490 din 23 aprilie 1990 emis de pârâtul Ministerul Transporturilor.
Referitor la al doilea petit al acţiunii, privind anularea actului adiţional şi a actelor de vânzare–cumpărare a terenului, s-a apreciat că nu pot face obiectul Legii nr. 554/2004 şi nici al Legii nr. 29/1990, în vigoare la data formulării acţiunii de către reclamanţi.
Cu privire la excepţia lipsei plângerii prealabile, instanţa a reţinut că soluţia respingerii ei se impune, faţă de înscrisurile depuse de reclamanţi şi demersurile făcute pentru anularea actului, care echivalează cu plângerea prealabilă cerută de lege.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, instanţa de fond a reţinut că, faţă de data emiterii actului contestat, 23 aprilie 1996, introducerea acţiunii la 13 august 2002 s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în vigoare la acea dată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat şi motivat în termen recursul de faţă reclamanţii C.I.M. şi C.V., cererea fiind legal timbrată.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat în termen recurs şi reclamanta C.R.M., prin reclamanta C.I.M. şi motivat peste termenul legal, cererea fiind legal timbrată.
Împotriva sentinţei a declarat recurs şi numita C.M., prin mandatar C.C.F., cererea nefiind ulterior motivată, dar timbrată legal (fila 41 recurs).
I.1.În motivarea cererii lor, reclamanţii C.I.M. şi C.V. arată, în ceea ce priveşte termenul de exercitare a acţiunii, că excepţia tardivităţii acţiunii a fost reţinută în mod greşit de prima instanţa, întrucât acţiunea lor pentru constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M08 nr. 0490 din 23 aprilie 1996 a fost formulată în temeiul dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 (art. 45 în legea republicată), iar nu în temeiul Legii nr. 29/1990 ale cărei proceduri şi termene nu aveau cum să le respecte.
Arată recurenţii că o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 29/1990 a fost formulată, pentru anularea aceluiaşi certificat, de către C.Ş.A. în anul 1999, dar prin sentinţa civilă nr. 71 din 5 aprilie 1999, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 2928 din 20 octombrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, a fost respinsă cererea pentru lipsa calităţii procesuale active, cu motivarea că autorii reclamantului au pierdut dreptul asupra terenului prin expropriere, în anul 1945, nefiind incidente dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Consideră recurenţii că, în raport cu această soluţie a instanţei, ei nu mai puteau solicita ulterior anularea certificatului în temeiul Legii nr. 29/1990, şi de aceea au procedat la valorificarea drepturilor lor pe temeiul Legii nr. 10/2001, acţiunea lor de faţă reprezentând o cerere de anulare a actelor de înstrăinare, întemeiată pe art. 45 din această lege, care nu prevede îndeplinirea vreunei proceduri prealabile de felul celei prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Arată recurenţii că singura condiţie care trebuia respectată era cea a termenului de prescripţie special, prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care, prin derogare de la dreptul comun şi indiferent de cauza de nulitate, înlătură dreptul subiectiv la acţiunea pentru anularea/nulitatea actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002, reclamanţii formulând acţiunea anterior acestei date.
Consideră recurenţii că, chiar şi în ipoteza incidenţei termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, la care instanţa a făcut trimitere implicit, potrivit dispoziţiilor art. 7 din decret el începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar nu de la data emiterii actului, astfel încât reclamanţii au respectat şi acest termen.
În fine, susţin recurenţii, în privinţa termenului aplicabil, că şi dacă s-ar accepta ipoteza termenului de un an, prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, acesta curge de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere, iar reclamanţii nu au luat cunoştinţă de el în acest mod, situaţie recunoscută şi de instanţa de fond.
2. În ceea ce priveşte instanţa competentă în raport cu obiectul acţiunii, recurenţii arată că au susţinut competenţa primei instanţe investite, Tribunalul Braşov, dar acesta şi-a declinat totuşi competenţa. Deşi nu au recurat hotărârea de declinare (dreptul lor de a se judeca nefiind afectat), recurenţii consideră că, în mod legal, Curtea de Apel Braşov trebuia fie să-şi decline competenţa la tribunal, fiind vorba de o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fie să soluţioneze cauza, dar în fond, fără a invoca excepţii care se referă la o lege ce nu se aplica, Legea nr. 29/1990.
3. În ceea ce priveşte petitul acţiunii, recurenţii susţin că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind anularea actului adiţional autentificat la 13 aprilie 2000 prin care SC P.B. SA Braşov aducea terenul în litigiu ca aport în natură la capitalul social al SC P.D. SA Braşov. Consideră recurenţii că motivarea instanţei, că acel capăt de cerere nu poate face obiectul Legii nr. 554/2004 şi nici al Legii nr. 29/1990, nu este legală, căci cererea se întemeia pe Legea nr. 10/2001, situaţie în care ar fi trebuit declinată competenţa conform art. 158 pct. 3 C. proc. civ.
4. În fine, consideră recurenţii că soluţia instanţei de fond le încalcă dreptul la un proces echitabil şi contravine, astfel, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care a generat ulterior o violare a dreptul de proprietate, întrucât Statul Român a înstrăinat unor terţi un imobil aflat în proces de revendicare de care avea cunoştinţă.
Recursul nu se fondează.
1. Atât problema competenţei materiale a instanţei de fond, cât şi cea a termenului legal de formulare a acţiunii, pentru a fi soluţionate, presupun, în prealabil, calificarea acţiunii de faţă.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ unilateral individual, iar, faţă de cel în speţă, cei trei reclamanţi sunt terţi.
În fapt, reclamanţii C.V. şi C.R.M. au introdus acţiunea la Tribunalul Braşov la 13 august 2002, iar reclamanta C.I.M., la aceeaşi instanţă, la 12 august 2002. Cererile au fost declinate separat la Curtea de Apel Braşov şi conexate la primul termen, 8 aprilie 2003, când s-a dispus şi suspendarea la cererea părţilor.
La data introducerii acţiunilor (şi până la suspendare) era în vigoare Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ care prevedea la art. 1 alin. (1):
„Orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 5 din lege:
„Înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta.
În cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza instanţa în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei.
Dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său s-a adresat cu reclamaţie şi autorităţii administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate a soluţiei date reclamaţiei.
Sesizarea instanţei se va putea face şi în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamaţia în termenul prevăzut la alin. (1).
În toate cazurile, introducerea cererii la instanţă nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere."
În fine, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din lege:
„Judecarea acţiunilor formulate în baza art. 1 din prezenta lege este de competenţa tribunalului sau a curţii de apel în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul, potrivit competenţei materiale prevăzute de art. 2 şi art. 3 C. proc. civ.".
Or, în raport cu natura actului atacat de reclamanţi, atât prima instanţă investită, cât şi cea de declinare au calificat corect acţiunea ca fiind una în contenciosul administrativ, formulată sub incidenţa art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Nu mai puţin este important de observat în speţă că actul atacat nu este unul de „înstrăinare" a unui bun imobil pentru că de esenţa înstrăinării este transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului de la o persoană la alta, într-una dintre formele consacrate de Codul civil; vânzare, donaţie etc.
Or, în cauză certificatul atacat este un act administrativ emis în temeiul Legii nr. 15/1990 şi al Legii nr. 31/1990, precum şi al Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, după procedura stabilită de HG nr. 834/1991.
Aşa fiind, susţinerea recurenţilor, că acţiunile lor s-ar întemeia pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită ca întemeiată.
2. Odată stabilit cadrul procesual al acţiunii, se poate constata că, având în vedere natura actului atacat şi emitentul acesteia, o autoritate publică de nivel central, în ceea ce priveşte competenţa materială erau aplicabile dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, mai sus redate, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora: „Curţile de apel judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale;
Ca urmare, Curtea de Apel Braşov nu şi-a încălcat competenţa soluţionând acţiunile, iar circumscrierea lor cadrului procesual al contenciosului administrativ nu numai că permitea instanţei să analizeze orice excepţie dirimantă specifică, ci chiar o obliga să procedeze astfel.
3. În ceea ce priveşte termenul legal de formulare a acţiunii, aspect esenţial în speţă, întrucât instanţa a respins cererile ca tardiv formulate, această problemă juridică necesită câteva clarificări:
- Este adevărat că legiuitorul nu a prevăzut, în art. 5, data de la care curge termenul de un an pentru persoanele cărora nu li se comunică actul, întrucât nu a prevăzut ipoteza în care actul ar putea fi atacat de către altă persoană decât cea căruia îi este el adresat. Dar nici nu a exclus această posibilitate.
- Ca urmare, terţii în raport cu actul îl pot ataca, fără însă ca termenul de un an să poată fi eludat. Aceasta întrucât dreptul de a ataca un act oricând ar crea o instabilitate juridică inadmisibilă în raport cu principiul stabilităţii raporturilor juridice civile în sens larg. Din acest motiv, în aplicarea Legii nr. 29/1990 în situaţia mai sus redată, practica instanţei supreme din perioada de aplicare a legii a instituit o regulă care avea scopul de a ocroti, deopotrivă, dreptul la acţiune al terţilor care se considerau vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ce nu le erau adresate şi stabilitatea raporturilor juridice şi sociale: curgerea termenului de un an de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă, prin orice mijloace, de actul atacat.
Această soluţie a jurisprudenţei urmează a fi aplicată şi în cauza de faţă, data luării la cunoştinţă de către recurenţi urmând a fi stabilită pe baza înscrisurilor depuse în cauză.
- În ceea ce o priveşte pe reclamanta C.I.M., Curtea de faţă constată:
Prin certificatul de moştenitor nr. 1044 din 1 iunie 1994 emis de notariatul de Stat Braşov pentru defuncta C.P. (decedată în anul 1965), fostă proprietară a terenului inclus în certificatul de atestare, au dobândit calitatea de moştenitori legali cei trei fii în viaţă: C.S.V., C.N., C.B. şi cei doi nepoţi de fiice decedate B.G.T. şi O.C.Ş.M., fiecare cu câte o cotă ideală de 1/5.
Fiul moştenitorului C.N., C.Ş.A., este tatăl reclamantei. După decesul celui dintâi, la 13 martie 1998, fiul său a pornit procedura prealabilă conform Legii nr. 29/1990 pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi a primit de la Ministerul Turismului acest act administrativ împreună cu documentaţia în temeiul căreia a fost emis, la data de 24 noiembrie 1998 sau ulterior până la 9 decembrie 1998.
Acţiunea sa în contenciosul administrativ a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 71 din 5 aprilie 1999 a Curţii de Apel Galaţi (dosar nr. 268/1999), soluţia fiind menţinută prin Decizia civilă nr. 2928 din 20 octombrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie în dosarul nr. 2848/1999.
Ulterior, însă, C.Ş.A. a renunţat la succesiunea tatălui său în favoarea fiicei sale, reclamanta-recurentă de faţă, conform Certificatului de moştenitor nr. 193 din 22 decembrie 2000 emis de BNP G.G.
În acest mod, recurenta, în calitate de moştenitoare legală a fostei proprietare a terenului în litigiu putea să-şi exercite dreptul la acţiune în contenciosul administrativ într-un termen de un an calculat de la data 22 decembrie 2000 când s-a subrogat în drepturile tatălui ei care luase cunoştinţă în mod oficial de existenţa certificatului de atestare nr. 490/1996, la data de 24 noiembrie-9 decembrie 1999.
- În ceea ce-l priveşte pe reclamantul–recurent C.V.V., în susţinerea acţiunii pe care a formulat-o împreună cu C.R.M. la 13 august 2002 (dosar nr. 3417/2002 la Tribunalul Braşov), el a depus în probaţiune copia unei cereri de intervenţie în interesul SC P.B. SA pe care SC P.D. SA o formulase în dosarul civil nr. 6930/1999 aflat pe rolul Judecătoriei Alba Iulia şi care se judeca în contradictoriu cu recurentul de faţă. Din conţinutul acestei cereri rezultă că ea a fost însoţită şi de copia certificatului de atestare a dreptului de proprietate în discuţie acum.
Actul a fost depus în acel dosar pentru termenul din 1 martie 2000.
Aşadar, recurentul a luat cunoştinţă de el din dosar, într-un mod care poate fi considerat oficial, căci era o probă într-o cauză pe rol în care el avea calitate procesuală activă, fiindu-i comunicat, termenul de un an pentru formularea acţiunii în contenciosul administrativ urmând să curgă de la acea dată.
În raport cu considerentele de ordin juridic mai sus expuse devine inutil a analiza, pe de o parte incidenţa termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167 /1958, în speţă fiind vorba de un termen de decădere prevăzut de o lege specială, iar pe de altă parte susţinerile recurenţilor privind termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceasta nefiind aplicabilă în speţă.
4. În ceea ce priveşte petitul acţiunii şi modul în care instanţa de fond a soluţionat cererea de anulare a actului adiţional din 13 aprilie 2000, Curtea de faţă constată că instanţa de fond, soluţionând capătul de cerere principal pe baza unei excepţii peremptorii şi în cadrul procesual al contenciosului administrativ, nu mai putea soluţiona în fond cererile accesorii.
5. În fine, în ceea ce priveşte principiul dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că aplicarea lui nu se poate face cu ignorarea termenelor legale imperative pe care legea specială le prevede pentru exerciţiul dreptului material la acţiune, cu atât mai mult cu cât în contenciosul administrativ nu este pus în discuţie, în fond şi în mod direct, dreptul de proprietate al uneia sau alteia dintre părţi, ci este verificată doar legalitatea emiterii unui act administrativ.
În speţă, însă, nu a putut fi exercitat controlul de legalitate asupra actului, întrucât acţiunea a fost formulată peste termenul legal.
II. Recursul reclamantei C.R.M. urmează a fi constatat nul, în temeiul art. 303 şi art. 306 alin. (1) C. proc. civ., pentru nemotivarea în termen, având în vedere că sentinţa i-a fost legal comunicată la 26 septembrie 2008, iar motivele de recurs s-au depus ulterior datei de 13 octombrie 2008, când s-a împlinit termenul de 15 zile, prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
III. În ceea ce priveşte recursul declarat de numita C.M., Curtea, verificând conţinutul celor două acţiuni, precum şi actele de procedură ulterioare şi ansamblul înscrisurilor aflate în cauză, atât în dosarele Tribunalului Braşov, cât şi în cele ale Curţii de Apel Braşov, constată că susnumita nu a avut calitatea de parte în proces la judecata în fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.I.M. în nume propriu şi în numele reclamantului C.V. împotriva sentinţei civile nr. 106/F/CA din 3 septembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Constată nul recursul declarat de reclamanta C.R.M. prin C.I. împotriva aceleiaşi sentinţe, pentru nemotivarea în temei.
Respinge recursul declarat de C.M. prin mandatar Cornea Florin, ca fiind formulat de o perioadă fără calitate procesuală activă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1441/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1449/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
