ICCJ. Decizia nr. 1450/2009. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1450/2009
Dosar nr. 3323/2/2008
Şedinţa publică din 17 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2874 din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului R.R., astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., având ca obiect cererea de anulare a Hotărârii nr. 390 din 9 ianuarie 2008 emisă de pârât, constatarea că faptele sesizate sunt fapte de discriminare şi sancţionarea persoanelor reclamate, respectiv a judecătoarei I.M. şi a avocatei D.A.B. cu maximul amenzii contravenţionale prevăzute de lege.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins ca neîntemeiată şi excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, excepţie invocată de pârât.
În ceea ce priveşte excepţia menţionată, instanţa a reţinut că soluţia se impune, deoarece aceasta viza cererea iniţială de chemare în judecată introdusă de reclamant, înainte de modificarea acţiunii şi prin care se solicita să se constate refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de către pârâtă, or această cerere s-a soluţionat prin Hotărârea nr. 390 din 9 ianuarie 2008.
Pe fondul cauzei, în esenţă, s-a apreciat că, autoritatea pârâtă a decis în mod corect, cu majoritate de voturi, că plângerea formulată împotriva judecătoarei I.M. se referă la fapte ce exced competenţelor C.N.C.D. prevăzute de OG nr. 137/2000, iar faptele prezentate în plângerea formulată împotriva avocatei D.A.B. nu constituie acte de discriminare, potrivit actului normativ indicat. Aceasta deoarece întrebările formulate de avocata D.A.B. s-au propus în vederea îndeplinirii mandatului acordat de clienta sa, mama fiicei reclamantului, iar propunerea probei în varianta în discuţie nu poate fi considerată ca fiind o faptă de discriminare.
Referitor la faptele imputate judecătoarei I.M., instanţa de fond a reţinut totodată că atitudinea judecătorului în executarea obligaţiilor prevăzute de art. 129 alin. (4)) şi 5) C. proc. civ. nu poate fi considerată faptă de discriminare atâta timp cât probele ce se administrează în timpul soluţionării litigiilor sunt necesare pentru aflarea adevărului, reflectat în soluţie şi nu s-a pronunţat o hotărâre în privinţa reclamantului care să fie rezultatul unei judecăţi inechitabile.
Mai mult, executarea de către judecător a obligaţiei sale de-a stărui prin mijloace legale pentru aflarea adevărului în cauză nu poate fi apreciată ca fiind un comportament manifestat în public, ce are ca scop atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere intimidante, ostile sau ofensatoare, îndreptată împotriva unei părţi legată de orientarea sa sexuală.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul R.R., solicitând în temeiul prevederilor legale aplicabile, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii sale, astfel cum a fost precizată şi modificată.
Prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a susţinut că în mod nelegal s-a reţinut de către instanţa de fond că fapta judecătoarei I.M. nu este faptă de discriminare, fiind invocate în acest sens prevederile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., în condiţiile în care atât Legea nr. 303/2004, republicată, cât şi Legea nr. 304/2004, republicată conţin prevederi potrivit cu care judecătorii sunt obligaţi ca prin activitatea lor să asigure supremaţia legii, să respecte egalitatea părţilor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, în caz contrar fiind pasibili de răspundere civilă, disciplinară şi penală, în condiţiile legii.
Recurentul a mai arătat că instanţa de fond a motivat foarte sumar şi neconvingător soluţia şi în ceea ce priveşte faptele avocatei D.A.B., cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, potrivit cu care avocatul este dator să pledeze cu demnitate faţă de judecători dar şi faţă de părţile din proces şi raportat la împrejurările de fapt, constând în aceea că fiind avocatul părţii adverse a fundamentat apărarea mamei minorei, fiica sa, pe aspecte ce i-au lezat viaţa privată, demnitatea şi drepturile fundamentale.
Recurentul a mai susţinut că modul în care a fost soluţionată plângerea sa încălcă chiar practica anterioară a C.N.C.D., în sensul că persoanele aflate în situaţii comparabile nu pot fi tratate diferit, datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textele legale incidente.
În acest sens a indicat că instanţa de fond a nesocotit împrejurarea că întrebările avocatei D.A.B., referitoare la relaţiile sexuale, l-au vizat numai pe tatăl minorei, respectiv pe recurent, în vreme ce instanţa, în virtutea rolului ei activ, ar fi trebuit să adreseze aceleaşi întrebări şi mamei minorei.
Neprocedând în acest mod, în opinia recurentului, instanţa de fond i-a încălcat dreptul la un proces echitabil hotărârea pronunţată fiind contrară art. 14 din C.E.D.O. şi jurisprudenţei dezvoltate în materia discriminării, la care s-au făcut ample referiri şi prin motivele de recurs.
În fine, recurentul arătând că spre deosebire de alţi părinţi divorţaţi, aflaţi în situaţii asemănătoare, a fost tratat diferit, caracteristica sa personală care a stat la baza discriminării fiind aceea de părinte divorţat căruia nu i-a fost încredinţat copilul precum şi orientarea sa sexuală minoritară, a indicat că procedura interogatoriului de la Judecătoria Braşov nu a avut o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru ca avocata să formuleze iar judecătorul cauzei să admită întrebări discriminatorii ce vizau viaţa sa personală şi orientarea sa sexuală, fiindu-i creat un însemnat prejudiciu moral.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi faţă de criticile recurentului – reclamant circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reţine că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să impună fie casarea, fie modificarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în considerarea celor în continuare arătate.
Prin Hotărârea nr. 390 din 9 ianuarie 2008, pronunţată de C.N.C.D. a cărei anulare o formează obiectul cererii precizatoare de chemare în judecată în cauza de faţă, autoritatea pârâtă s-a pronunţat cu privire la faptele sesizate de recurentul-reclamant, pretins a fi comise de judecătoarea I.M. şi respectiv de avocata D.A.B., constând în nerespectarea dreptului la egalitate în faţa legii, prin procedurile judiciare înfăptuite în defavoarea petentului – reclamant.
Presupusa faptă de discriminare, astfel cum se reţine în cuprinsul Hotărârii nr. 390/9 ianuarie 2008 (filele 53-65 dosar fond) derivă din desfăşurarea şi conţinutul procedurilor de administrare a probei cu interogatoriul, aferente unui dosar al Judecătoriei Braşov (nr. 2786/2006) având ca obiect reîncredinţarea copilului minor al recurentului, în cadrul cărora d-na avocat D.A.B., apărător al părţii adverse recurentului, a formulat un set de întrebări care vizau aspecte intime din viaţa acestuia din urmă şi care au fost integral admise, fără a fi cenzurate, de judecătorul cauzei, d-na I.M. Întrebările despre care recurentul a afirmat că au adus o gravă atingere valorilor ce definesc personalitatea şi demnitatea umană, generând un tratament juridic discriminatoriu au vizat orientarea sa sexuală şi aspecte din viaţa sa privată, fără a exista o justificare obiectivă pentru un astfel de tratament diferenţiat.
Hotărând asupra aspectelor cu care a fost sesizată, autoritatea intimată a decis, cu majoritate de voturi, că în privinţa plângerii formulate împotriva d-nei judecător I.M., raportat la prevederile Constituţiei României, ale Legilor nr. 303/2004, nr. 304/2004, nr. 317/2004, ca şi a HG nr. 328/2005, nu se poate pronunţa cu privire la conduita sau activitatea pe care a avut-o magistratul în cursul judecării cauzei, întrucât faptele sesizate exced competenţelor C.N.C.D. prevăzute de OUG nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea formelor de discriminare, republicată.
Cu privire la plângerea recurentului-reclamant formulată împotriva d-nei avocat D.A.B., prin aceeaşi hotărâre pronunţată, autoritatea intimată a decis că faptele prezentate nu constituie acte de discriminare, conform OG nr. 137/2000, republicată.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, sesizată cu cererea modificatoare a recurentului-reclamant, prin argumentele şi considerentele prezentate, a realizat o corectă şi riguroasă verificare a tuturor aspectelor de legalitate a Hotărârii C.N.C.D. nr. 390/2008 şi în mod judicios, cu respectarea prevederilor legale incidente a concluzionat că se impune menţinerea acesteia, cererea de anularea formulată de recurentul-reclamant fiind neîntemeiată.
În ceea ce priveşte plângerea formulată împotriva d-nei judecător I.M., Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate criticile recurentului – reclamant vizând greşita neexaminare de către prima instanţă a faptelor reclamate de către recurent, pe fondul lor.
Şi aceasta, pe de o parte, pentru că argumentele pe care autoritatea pârâtă şi-a fundamentat Decizia, constând în existenţa căilor de atac speciale garantate prin Constituţie şi consacrate prin legile speciale în cazul faptelor sesizate a fi comise de judecători şi procurori, incluzându-se pe cele pretins a fi de discriminare, esenţială fiind prevederea din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M.(art. 44) potrivit cu care numai C.S.M. îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii discriminare a judecătorilor şi procurorilor, sunt corecte şi elocvente.
Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate să nu reţină că instanţa de fond, dincolo de argumentele CNCD, examinând şi opinia separată exprimată la pronunţarea Hotărârii nr. 390/2008, a demonstrat că modalitatea în care a procedat judecătoarea I.M., cu ocazia interogatoriului reclamant, se înscrie în cadrul legal al atribuţiilor conferite judecătorului cauzei, consacrate şi prin art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.
Faptul că judecătorul a acţionat în limitele legale şi în cadrul competenţelor speciale ce îi sunt nu numai atribuite dar şi impuse de textele de lege arătate, nu poate fi calificat ca fiind un comportament manifestat în public, în scopul discriminării şi atingerii demnităţii umane sau cu intenţia de a crea o atmosferă intimidantă şi degradantă, aşa cum fără temei s-a susţinut.
O astfel de interpretare nu contrazice nici textele şi nici practica C.E.D.O. la care recurentul a făcut ample referiri, întrucât probele ce se impun şi sunt necesare a fi administrate, potrivit legii, în vederea unei juste soluţionări a cauzelor nu constituie fapte de discriminare.
În fine, concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reţine aşadar în acord cu instanţa de fond că hotărârea majoritară a C.N.C.D. este corectă şi urmează a fi menţinută, cu atât mai mult cu cât, chiar examinarea în concreto a activităţii desfăşurate de judecător, nu poate conduce la o opinie contrară.
Cu privire la plângerea formulată împotriva d-nei avocat D.A.B., Înalta Curte reţine, de asemeni, că sunt nefondate criticile formulate de recurentul-reclamant, Decizia C.N.C.D. ca şi sentinţa atacată, fiind corecte şi din această perspectivă.
În sensul OG nr. 137/2000, republicată, faptele reclamate în ceea ce o priveşte pe avocata D.A.B. nu constituie fapte de discriminare, în condiţiile în care ceea ce evident s-a urmărit de către aceasta a fost îndeplinirea corespunzătoare a mandatului de apărător al uneia dintre părţile din cauza aflată pe rolul Judecătoriei Braşov şi nicidecum discriminarea recurentului-reclamant pe bază de orientare sexuală.
Împrejurarea că întrebările pe care recurentul-reclamant le-a reclamat i-au fost adresate în public s-a datorat şi faptului că nici una din părţile în cauză nu a solicitat ca şedinţa de judecată să nu fie publică, deşi legal aveau această posibilitate, după cum corect s-a reţinut deja şi de către instanţa de fond.
Se poate conchide aşadar că în mod just instanţa de fond a apreciat că nici aceste fapte nu au avut drept efect încălcarea dreptului recurentului la o judecată echitabilă urmare a orientării sale sexuale, astfel cum s-a susţinut.
Raportat la principiile enunţate în practica C.E.D.O.(a se vedea cauzele Hoffman v. Austria, Fredin v. Suedia, Stubbings şi alţii v.UK) potrivit cu care diferenţa de tratament devine discriminare când se induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, şi definiţia discriminării cuprinsă în art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată, reia condiţia arătată, în sensul că pentru existenţa unei fapte de discriminare trebuie să existe două situaţii comparabile la care tratamentul aplicat să fie diferit, condiţie ce nu a fost probată şi nici evidenţiată în cauză.
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul R.R. împotriva sentinţei civile nr. 2874 din 29 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1446/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1460/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
