ICCJ. Decizia nr. 1478/2009. Contencios. Anulare acte privind reglementarea concurenţei(componentă ajutor de stat, componentă concurentă). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1478/2009
Dosar nr. 829/2/2006
Şedinţa publică din 18 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 829/2/2006 la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta SC L.R.I. SRL Bucureşti a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 emisă de Plenul Consiliului Concurenţei şi exonerarea sa de plata amenzii contravenţionale în sumă de 243.620,48 lei, iar în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii aplicate, prin raportare la criteriile legale de individualizare a sancţiunii.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia contestată autoritatea pârâtă a sancţionat cu amendă contravenţională 27 de societăţi comerciale în baza art. 55 alin. (4) din Legea nr. 21/1996 republicată, pentru săvârşirea faptelor prevăzute la art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 republicată, prin încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din aceeaşi lege, reţinându-se încheierea unor înţelegeri având ca obiect fixarea concertată în mod direct şi indirect, prin discounturi, a preţurilor de revânzare a produselor W. şi convenirea împărţirii pieţelor de desfacere.
Reclamanta a precizat că a fost distribuitor al produselor W. în perioada martie 2000 – martie 2003, dar prin activitatea desfăşurată nu a săvârşit fapte cu caracter anticoncurenţial şi nu a participat la înţelegeri care să aibă ca efect restrângerea sau afectarea mediului concurenţial.
Decizia emisă de autoritatea de concurenţă a fost criticată şi pentru faptul că nu este rezultatul unei analize în concret a activităţii desfăşurată de reclamantă pe o arie geografică limitată, a politicii de preţuri practicate de aceasta şi pentru neindicarea criteriilor în baza cărora se consideră a fi încălcate normele concurenţiale prin stricta alocare teritorială a clienţilor.
Sub aspect procedural, s-a invocat prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale faţă de dispoziţiile art. 13 alin. (1) din OG nr. 2/2001, cu motivarea că, acestea au fost aplicabile până la intrarea în vigoare a OUG nr. 121/2003. În raport de termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de OG nr. 2/2001, reclamanta a susţinut că fapta anticoncurenţială a încetat în martie 2003, când a încetat să mai distribuie produse W., astfel că sancţiunea aplicată la 19 decembrie 2005 era prescrisă.
La data de 20 martie 2008, reclamanta a invocat excepţia nulităţii Deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005, susţinând că aceasta s-a întemeiat pe un act normativ nepublicat în M. Of. al României şi anume Ordinul nr. 44/1997 emis de Consiliul Concurenţei .
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1752 din 5 iunie 2008, prin care a respins excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale şi excepţia nulităţii deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.
Instanţa de fond a respins excepţia nulităţii deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005, reţinând că la momentul emiterii Ordinului nr. 44/1997 nu era prevăzută în lege obligaţia publicării în M. Of. şi o asemenea obligaţie a fost prevăzută ulterior, prin art. 10 din Legea nr. 24/2000.
Excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale a fost respinsă, cu motivarea că prevederile Legii nr. 32/1968 şi respectiv ale OG nr. 2/2001 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor sunt aplicabile numai contravenţiilor prevăzute la art. 55 lit. b) – e) şi la art. 56 lit. d) din Legea nr. 21/1996, astfel că pentru contravenţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege se aplică dreptul comun în materia prescripţiei extinctive, reprezentat de Decretul nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei, au fost respinse motivele de nelegalitate invocate prin acţiune şi s-a reţinut că reclamanta a încălcat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 21/1996, republicată, prin încheierea unor înţelegeri verticale având ca obiect fixarea concertată în mod direct şi indirect, prin discounturi, a preţurilor de revânzare a produselor W. şi convenirea împărţirii pieţelor de desfacere şi alocării clienţilor de către SC W.R.P.Z. SRL şi distribuitorii săi.
Instanţa de fond a reţinut că prevederile art. 3 din contractul de distribuţie încheiat între SC W.R.P.Z. SRL, în calitate de furnizor şi reclamantă, în calitate de distribuitor, au un vădit caracter anticoncurenţial prin obligaţia distribuitorului de a vinde produsele W. la un preţ care se încadrează în limitele de preţuri recomandate şi acceptate de furnizor şi reprezintă o înţelegere pe verticală, contrară dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, republicată, întrucât listele de preţuri erau transmise periodic de W. şi conţineau un singur preţ pentru fiecare produs, iar nu limite de preţuri.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor legale prin alocarea clienţilor, s-a constatat pe baza documentelor avute în vedere la emiterea deciziei contestate şi anume, „Lista clienţilor alocaţi din Bucureşti, Tabelul 3" şi corespondenţa transmisă prin fax la 5 iulie 2000 şi la 29 iunie 2001, că a existat alocarea clienţilor încă din anul 2000, de la începutul relaţiilor comerciale dintre W. şi distribuitorii săi.
Instanţa de fond a constatat şi respectarea criteriilor de definire pentru cele două componente ale pieţei relevante, respectiv piaţa produsului şi piaţa geografică, deoarece piaţa relevantă geografică este reprezentată de întreg teritoriul ţării, avându-se în vedere comercializarea pe scară largă a produselor de gumă de mestecat şi a produselor din zahăr, iar prin contract distribuitorul nu a avea alocat un teritoriu exclusiv.
Sub aspectul cuantumului amenzii aplicate, s-a reţinut că au fost respectate dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 republicată şi Instrucţiunile din 10 mai 2004 privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 56 din Legea nr. 21/1996, dându-se eficienţă circumstanţelor atenuante reţinute, respectiv colaborarea efectivă a societăţii reclamante în cadrul procedurii de investigaţie şi rolul exclusiv pasiv în privinţa încălcării dispoziţiilor legale în materie de concurenţă.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta SC L.R.I. SRL Bucureşti, solicitând modificarea hotărârii atacate şi pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În primul motiv de recurs, a fost criticată soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale şi s-a susţinut că în mod nejustificat instanţa de fond a apreciat că faptele sancţionate prin Legea nr. 21/1996 sunt exceptate de la aplicarea legii generale în materia răspunderii contravenţionale, fiind supuse regimului general de prescripţie extinctivă de 3 ani.
În cel de-al doilea motiv de recurs, a fost criticată şi soluţia de respingere a excepţiei nulităţii Deciziei nr. 224/2005, cu motivarea că această decizie a fost emisă nelegal în baza unui act normativ cu caracter secundar în materia dreptului concurenţei, Ordinul nr. 44/1997, care era lipsit de forţă juridică datorită nepublicării în M. Of. al României.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, invocat pe fondul cauzei, s-a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind pronunţată în mod greşit fără analizarea corectă, logică şi coroborată a probelor administrate.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a preluat susţinerile din întâmpinarea autorităţii de concurenţă şi a constatat greşit existenţa unei înţelegeri cu caracter anticoncurenţial, prin raportare la redactarea art. 3 din contractul de distribuţie, la faptul că discounturile erau aplicate la preţul de listă comunicat de furnizor şi la politica de vânzare.
În acest sens, s-a arătat că art. 3 din contractul de distribuţie nu reprezintă o dovadă a existenţei unei înţelegeri între furnizor şi distribuitor care să afecteze mediul concurenţial, că preţurile practicate au fost diferite şi discounturile acordate clienţilor au variat în funcţie de premisele concrete ale pieţei, astfel că politica comercială practicată de recurentă a fost stabilită în mod independent.
Recurenta a susţinut că hotărârea recurată nu conţine o analiză a elementelor esenţiale ale pieţei, motiv pentru care nu s-a observat că din punct de vedere teritorial, nu a desfăşurat activitate de distribuţie pe întregul teritoriu al României, ci doar în acele judeţe în care a avut deschise puncte de lucru.
De asemenea, recurenta a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de fond respectarea dreptului său la apărare în faţa autorităţii de concurenţă şi a criteriilor de individualizare a sancţiunii contravenţionale, deşi nu au fost avute în vedere argumentele invocate în dovedirea acestor apărări.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a respins corect excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale, constatând că în cazul faptei anticoncurenţiale săvârşită de recurentă şi prevăzută de art. 56 lit. a) din Legea nr. 21/1996, în forma iniţială, constând în încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din aceeaşi lege, nu se aplică regimul contravenţional prevăzut în Legea nr. 32/1968 şi ulterior, în OG nr. 2/2001.
Conform art. 61 din Legea nr. 21/1996, în forma iniţială, aplicarea Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor a fost prevăzută numai pentru contravenţiile indicate la art. 55 lit. b) – e) şi la art. 56 lit. d) din legea respectivă, astfel că nu există temei legal pentru aplicarea reglementării generale din materia răspunderii contravenţionale şi în cazul faptei anticoncurenţiale săvârşite de societatea recurentă.
Excepţia nulităţii deciziei contestate a fost de asemenea corect respinsă de instanţa de fond, deoarece cuantumul amenzii aplicate recurentei a fost stabilit pe baza criteriilor de individualizare reglementate în Legea nr. 21/1996, în forma iniţială, sub imperiul căreia se epuizase fapta anticoncurenţială, respectiv criteriul gravităţii, consecinţelor asupra concurenţei, precum şi cel al cifrei de afaceri şi al cotei de piaţă, cât şi pe baza criteriilor de individualizare reglementate de Legea nr. 21/1996, republicată, în vigoare la data constatării faptei şi anume, criteriul gravităţii, duratei faptei şi a consecinţelor sale asupra concurenţei.
Din acest motiv, s-a constatat întemeiat în hotărârea atacată că nepublicarea normelor de individualizare şi de dozare a sancţiunilor, puse în aplicare prin Ordinul nr. 44/1997 nu este de natură să afecteze legalitatea Deciziei nr. 224/2005, cu atât mai mult cu cât obligaţia publicării în M. Of. al României a ordinelor, instrucţiunilor şi a altor acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate a fost prevăzută ulterior, în art. 10 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Criticile formulate pe fondul cauzei sub neîntemeiate, deoarece instanţa de fond a constatat corect că prevederile art. 3 din contractul încheiat de recurentă cu furnizorul W. constituie o înţelegere anticoncurenţială în sensul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, constând în fixarea directă concertată a preţurilor de vânzare a produselor.
În ceea ce priveşte fixarea concertată indirectă a preţurilor, prin discounturile practicate, s-a constatat întemeiat că documentul intitulat „Politică de vânzări" este un act unilateral emis de furnizorul W., dar a fost acceptat de distribuitori, printre care şi recurenta, împrejurare care rezultă din corespondenţa analizată în detaliu în cuprinsul raportului de investigaţie, corespondenţă care se referă la alocarea de clienţi sau chiar la penalizarea angajaţilor care nu respectă politica de vânzări.
Instanţa de fond a respins întemeiat susţinerea recurentei privind promovarea unei politici proprii de preţuri, deoarece aceasta a înţeles să respecte clauza din contractele de distribuţie încheiate de W. cu privire la preţurile practicate, iar din observaţiile la raportul de investigare a rezultat că discounturile pe care le-a acordat propriilor clienţi au înregistrat o abatere doar de 9% de la cele recomandate de furnizor, astfel că a fost afectată concurenţa prin preţ între distribuitori.
Instanţa de fond a constatat corect şi încălcarea legii prin alocarea clienţilor, dovedită în principal prin documentul intitulat „Lista clienţi alocaţi în Bucureşti, Tabel 3", în care sunt prezentaţi clienţii alocaţi societăţii recurente.
Pe baza acestor documente şi a corespondenţei purtată de recurentă cu furnizorul W. s-a reţinut întemeiat că aceasta a fost de acord cu întreaga politică de vânzări impusă de furnizor, inclusiv din punctul de vedere al alocării teritoriale a clienţilor şi şi-a exprimat disponibilitatea pentru un schimb de clienţi, ceea ce dovedeşte existenţa unei alocări stricte a clienţilor între distribuitorii produselor W.
În atare situaţie, se constată că sunt nefondate susţinerile din recurs privind greşita determinare a pieţei relevante şi existenţa unei politici comerciale proprii privind stabilirea preţurilor de revânzare.
Critica privind greşita individualizare a sancţiunii este neîntemeiată în raport de prevederile art. 52 din Legea nr. 21/1996, conform cărora individualizarea sancţiunii se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei şi a consecinţelor sale asupra concurenţei.
Sancţiunea aplicată recurentei a fost individualizată pe baza criteriilor legale, fiind luate în considerare durata şi efectele practicii anticoncurenţiale, precum şi circumstanţele atenuante, constând în rolul pasiv în privinţa încălcării dispoziţiilor legale în materie de concurenţă şi în colaborarea efectivă în cadrul procedurii de investigare a faptelor.
În ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare pe parcursul derulării investigaţiei, instanţa de fond a respins în mod corect susţinerile recurentei faţă de procesul-verbal încheiat la 4 noiembrie 2005, din care rezultă că aceasta a avut acces la toate documentele existente în dosarul cauzei, cu excepţia acelora care nu o vizau sub aspectul faptelor reţinute.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., neexistând motive de casare sau de modificare a sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC L.R.I. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1752 din 5 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1474/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1485/2009. Contencios. Anulare acte emise de... → |
|---|
