ICCJ. Decizia nr. 1668/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1668/2009
Dosar nr. 8467/2/200.
Şedinţa publică din 25 martie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul S.N.P.V.P. a solicitat instanţei, în numele membrilor săi, funcţionari publici cu statut special din tabelele precizate ulterior, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, I.G.P.R. şi D.G.P. Bucureşti, să dispună obligarea acestora la plata drepturilor băneşti constând în prima de concediu aferentă perioadei 2004 – 2006, actualizate potrivit ratei inflaţiei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reprezentantul reclamanţilor a invocat neplata de către pârâţi a drepturilor băneşti sus menţionate, cu toate că erau datorate, fundamentul legal al acestor drepturi fiind prevederile art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 12 februarie 2008, pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a solicitat respingerea acţiunii ca lipsită de interes în ce priveşte plata primei de concediu, urmare a adoptării OUG nr. 146/2007. În privinţa sporului de fidelitate, invocă suspendarea operată prin OUG nr. 118/2004, astfel că textul ce constituie temei al acţiunii reclamantului nu putea, de asemenea, şi nu poate produce efecte juridice.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 10 martie 2008, pârâtul I.G.P.R. a învederat instanţei, cu privire la fondul cauzei, pe de o parte, să aibă în vedere perioadele în care fiecare dintre pârâţi angajaţii săi au funcţionat in cadrul perioadei de referinţă, iar pe de altă parte a recunoscut pretenţiile reclamanţilor, în considerarea Deciziei nr. XII/2007 a ÎCCJ, cu atât mai mult cu cât urmează a se face plata benevolă a sumelor, potrivit OUG nr. 146/2007. Totodată, a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei în privinţa reclamanţilor personal contractual, cu privire la care este competent Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a litigii de muncă şi asigurări sociale.
Prin sentinţa civilă nr. 2022 din 2 iulie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de interes formulată de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. A respins acţiunea formulată de S.N.P.V.P., în numele reclamanţilor B.M., ş.a., împotriva pârâtului Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, pentru lipsa calităţii procesuale active.
A respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de S.N.P.V.P. în numele reclamanţilor C.C., ş.a., împotriva pârâtului Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. A respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de S.N.P.V.P. în numele reclamantului C.I.C. împotriva pârâtului I.G.P.R.
A disjuns şi declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de S.N.P.V.P. în numele reclamanţilor, funcţionari publici cu statut special din tabelele precizate, în contradictoriu cu pârâta D.G.P. Bucureşti. A respins restul excepţiilor invocate.
A admis acţiunea formulată de S.N.P.V.P. în numele reclamanţilor şi împotriva Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi în consecinţă, a obligat pârâtul M.I.R.A. să achite acestora drepturile băneşti reprezentând prima de concediu aferentă perioadei 2004 – 2006, fiecăruia în raport de perioada în care a avut calitatea de funcţionar public cu statut special în cadrul M.I.R.A., sume actualizate potrivit ratei inflaţiei în raport de data plăţii efective.
A admis acţiunea formulată de S.N.P.V.P. în numele reclamanţilor şi împotriva pârâtului I.G.P.R. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul I.G.P.R. să achite reclamanţilor drepturile băneşti reprezentând prima de concediu aferentă perioadei 2004 – 2006, fiecăruia în raport de perioada în care au avut calitatea de funcţionari publici cu statut special în cadrul I.G.P.R., sume actualizate potrivit ratei inflaţiei în raport de data plăţii efective.
A obligat pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi I.G.P.R. să achite S.N.P.V.P. suma de câte 200 lei fiecare cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că din adeverinţele depuse la dosarul cauzei, reclamanţii reprezentaţi de sindicat aveau, în perioada de referinţă, calitatea de funcţionari publici cu statut special, având legate raporturile de serviciu cu unii dintre pârâţi, în raport de aceştia urmând a se verifica atât competenţa materială a instanţei, cât şi calitatea procesuală pasivă.
1.Procedând la examinarea excepţiilor invocate în cauză, Curtea apreciază ca nefondată excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea prezentei acţiuni, excepţie invocată de pârâtul M.I.R.A. şi fundamentată de acesta pe adoptarea OUG nr. 146/2007.
Adoptarea OUG nr. 146/1997 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006 nu face ca reclamanţii să-şi fi pierdut interesul în promovarea unei astfel de acţiuni.
Obiectul prezentei acţiuni îl constituie drepturile băneşti pretinse de reclamanţi, or în aceste condiţii singura ipoteză care ar fi antrenat rămânerea fără obiect, iar nu lipsa de interes, a prezentei pricini ar fi fost plata efectivă a drepturilor pretinse de reclamanţi.
Prin urmare, instanţa va respinge ca nefondată excepţia lipsei de interes a reclamanţilor.
3. În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B.M., ş.a., ale căror pretenţii au fost formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Curtea o apreciază ca fondată.
Astfel, din materialul probator al dosarului nu reiese calitatea de funcţionari publici cu statut special, existând fie menţiunea „nu se regăseşte în evidenţele Direcţiei Generale Management Resurse Umane", fie nici o menţiune.
4. În privinţa admisibilităţii acţiunii formulată de Sindicat în numele reclamanţilor C.C., ş.a., Curtea o apreciază ca inadmisibilă în raport de prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 a sindicatelor.
5. Aceasta nu înseamnă că Sindicatul nu trebuie să facă dovada faptului că reclamanţii în numele cărora a formulat acţiunea au cunoştinţă de formularea prezentei acţiuni în numele lor, pentru a-şi putea exprima manifestarea de voinţă. Numai în acest fel se poate acorda eficienţă textul care prevede imperativ că acţiunea nu va putea fi introdusă/continuată de sindicat dacă cel în cauză se opune/renunţă la judecată.
Prin urmare, pentru a verifica admisibilitatea acţiunii (nu va putea fi introdusă de sindicat dacă cel în cauză se opune), este necesar a se face dovada că reclamanţii avea cunoştinţă de formularea acestei acţiuni.
Or, acest aspect s-a verificat prin semnarea de către aceştia, de „luare la cunoştinţă", a tabelelor depuse de sindicat la dosarul cauzei.
Pentru aceleaşi considerente, va fi respinsă acţiunea formulată de S.N.P.V.P.L. în numele reclamantului C.I.C. împotriva pârâtului I.G.P.R.
6. În ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă materială a instanţei în soluţionarea pretenţiilor reclamanţilor care aveau, în perioada de referinţă, legate raporturile de serviciu cu pârâta D.G.P.M.B., Curtea o apreciază ca întemeiată, pentru următoarele
considerente:
Textul de lege care antrenează competenţa instanţelor de contencios administrativ în litigii precum cel de faţă este cel al art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind funcţionarii publici, text potrivit căruia „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".
Prin urmare, definitoriu în atragerea competenţei instanţei de contencios este raportul de serviciu al funcţionarului public, astfel că instituţia în raport de care se apreciază instanţa de contencios administrativ competentă, potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este instituţia cu care reclamanta are legat raportul de serviciu, în speţă pârâta D.P. Bucureşti, iar nicidecum ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Astfel de litigii urmăresc să sancţioneze refuzul de plată a unor drepturi cuvenite funcţionarilor publici în baza raporturilor lor de serviciu, astfel că singurul element obiectiv în determinarea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ este poziţia instituţiei publice, la nivel central sau local, cu care este legat raportul de serviciu, adică raportul juridic din care derivă pretenţiile deduse judecăţii.
Prin urmare, Curtea apreciază că aparţine Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de contencios administrativ, competenţa de soluţionare a prezentei cereri, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ. la art. 10 alin. (1) teza a I din Legea nr. 554/2004, va disjunge şi va declina competenţa de soluţionare în favoarea menţionatei instanţe în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii angajaţi ai D.G.P.M.B. în perioada 2004-2006.
7. Au mai fost invocate următoarele excepţii:
- excepţia necompetenţei materiale a instanţei în privinţa reclamanţilor care nu sunt funcţionari publici cu statut special, ci personal contractual, supuşi jurisdicţiei muncii, iar nu celei de contencios administrativ;
Această excepţie urmează a fi respinsă de instanţă în raport de depunerea tabelelor consolidate, cu valoare de precizare a acţiunii, în raport de care formularea acţiunii şi pentru personalul contractual nu a mai fost susţinută de sindicat.
- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor în raport de reclamanţii care nu sunt proprii lor angajaţi.
Curtea va respinge, de asemenea, o atare excepţie, interpretând pretenţiile reclamanţilor ca formulate de către fiecare în parte în contradictoriu cu acela dintre pârâţi cu care a avut legate raporturile de serviciu în perioada de referinţă.
8. Examinând fondul pretenţiilor restului reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii MIRA şi I.G.P.R., Curtea reţine că temeiul legal care le conferă dreptul de a beneficia, la plecarea în concediul de odihnă, de o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu de odihnă este art. 37 alin. (2) teza a l-a din OG nr. 38/2003, în vigoare de la data de 1 iunie 2004, potrivit căruia „La plecarea în concediul de odihnă poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
De altfel, tocmai urmând acelaşi raţionament, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XII din 2 februarie 2007, pronunţată în interesul legii, a statuat, în vederea aplicării unitare a art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, că „Prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţia legală menţionată".
9. Părţile care au căzut parţial în pretenţii, pârâţii M.I.R.A. şi I.G.P.R., vor fi obligaţi, în temeiul art. 274 C. proc. civ. să achite S.N.P.V.P.L. câte 200 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial, acordate de instanţă proporţional cu numărul reclamanţilor în raport de care aceşti pârâţi au căzut în pretenţii.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, arată că instituţia noastră, în temeiul art. 275 C. proc. civ. a recunoscut prin întâmpinarea formulată în cauză dreptul poliţiştilor care au făcut dovada calităţii fie funcţiona r public cu statut special şi care au avut raporturi de serviciu cu I.G.P.R. de a beneficia de plata primelor de concediu cuvenite pentru perioada anilor 2004 - 2006.
Prin urmare, instanţa de fond nu trebuia să oblige instituţia noastră la plata cheltuielilor de judecată.
Este adevărat că aceşti reclamanţi au figurat pe tabelele iniţiale, fără semnături, depuse de sindicat la termenul din data de 13 februarie 2008, dar nu au mai figurat pe tabelele consolidate sau pe cele conţinând semnătura fiecăruia dintre ei (reprezentând acordul lor pentru introducerea acţiunii), depuse la termenul din data de 9 aprilie2008.
În motivarea hotărârii atacate, chiar instanţa de fond a reţinut că, cităm: „pentru a verifica admisibilitatea acţiunii (nu va putea fi introdusă de sindicat dacă cel în cauză se opune), este necesar a se face dovada că reclamanţii aveau cunoştinţă de formularea acestei acţiuni. Or, acest aspect s-a verificat prin semnarea de către aceştia a tabelelor depuse de sindicat la dosarul cauzei". În considerarea acestei motivaţii, pe care o considerăm legală şi temeinică, instanţa de fond a respins acţiunea tuturor poliţiştilor care nu şi-au însuşit acţiunea prin semnarea tabelelor.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, „la plecarea în concediu de odihnă, poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.G.P.R. împotriva sentinţei civile nr. 2022 din 2 iulie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1666/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1672/2009. Contencios → |
|---|
