ICCJ. Decizia nr. 212/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 212/2009
Dosar nr. 5357/2/2007
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 222 din 24 ianuarie 2008, a respins acţiunea formulată de reclamantul F.P., în contradictoriu cu pârâţii M.S.P., Comisia superioară de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi şi Comisia judeţeană de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi Teleorman, având ca obiect anularea Ordinului nr. 726/2002 privind criteriile pe baza cărora se stabileşte gradul de handicap pentru adulţi, precum şi a dispoziţiilor nr. 5474 din 4 decembrie 2006 şi 408 din 25 ianuarie 2007 prin care diagnosticul „deficienţe funcţionale" al reclamantului a fost considerat „boală", iar nu handicap.
Pentru a hotărî astfel, prim instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Ordinul nr. 726 din 1 octombrie 2002 privind criteriile pe baza cărora se stabileşte gradul de handicap pentru adulţi şi se aplică măsurile de protecţie specială a acestora este un act administrativ cu caracter normativ emis de autoritatea competentă, conform art. 4 alin. (6) din HG nr. 22/2001 prin care se reglementează în concret persoanele cărora li se aplică şi tipul de afecţiuni care sunt considerate ca fiind handicapante, iar simplul fapt că acest act cu aplicabilitate generală a reprezentat temeiul deciziilor contestate nu poate constitui un motiv de nelegalitate a acestuia.
De asemenea, cele două decizii emise de autorităţile pârâte sunt legale, afecţiunea de care suferă reclamantul – hipertensiune arterială oscilantă – care s-a agravat în timp datorită înaintării în vârstă reprezentând o boală şi nu un handicap în sensul dispoziţiilor Ordinului nr. 726/2002 – cap. II pct. I lit. a) şi lit. b).
Pentru accidentul vascular hemoragic, în anul 1994 reclamantul a fost pensionat pe caz de boală cu gradul II de invaliditate, conform Deciziei nr. 164/1994, la acea dată beneficiind de pensie de invaliditate deoarece avea calitatea de asigurat în sistemul asigurărilor de stat.
Conform Deciziei nr. 23/2001, reclamantul a renunţat la pensia de invaliditate şi s-a reangajat, iar ulterior, prin Decizia nr. 182822/2004 a C.J.P., i-a fost stabilită pensia pentru limită de vârstă – 62 ani şi 10 luni.
Nu se poate reţine că reclamantul are dreptul de a fi încadrat, în mod automat, într-un grad de handicap, întrucât a beneficiat în anul 1994 de o pensie de invaliditate, în condiţiile în care ulterior reluării activităţii a împlinit vârsta standard de pensionare şi beneficiază, din anul 2005, de o pensie pentru limită de vârstă şi munca depusă.
A concluzionat prima instanţă că în mod corect a fost respinsă contestaţia reclamantului, comunicându-i-se faptul că situaţia sa poate fi încadrată, în concret, numai în dispoziţiile Legii nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul F.P., solicitând, în principal, modificarea ei în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, iar, în subsidiar, casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru efectuarea unei expertize medico-legale.
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a apreciat că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al textului, în condiţiile în care art. 2 lit. n) din aceeaşi lege defineşte dreptul vătămat ca fiind orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege, căreia i se aduce atingere printr-un act administrativ, iar art. 21 alin. (2) din Constituţie stipulează că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
Or, susţine recurentul, dreptul său la măsurile de protecţie specială pentru persoanele cu dizabilităţi este garantat de Constituţie prin art. 50 şi de legile nr. 519/2002 şi nr. 3/1977, fiind şi recunoscut de organele competente ale statului, iar faptul că la revizuirea din 4 decembrie 2006, prin Decizia n. 5474, nu a mai fost încadrat în grad de handicap constituie un abuz, chiar dacă în mod formal comisiile s-au referit la Ordinul nr. 726/2002, întrucât acest act administrativ este nelegal.
A mai susţinut recurentul că nu a beneficiat de un proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., prima instanţă încălcând şi prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin respingerea, în mod nejustificat, a cererii sale privind efectuarea unei expertize medico-legale care era necesară pentru soluţionarea cauzei, raportat la caracterul contradictoriu al actelor emise în anii 2005 şi 2006 pe baza aceluiaşi diagnostic.
Recursul nu este fondat.
Analizând actele dosarului şi criticile recurentului, prin prisma dispoziţiilor art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat ă hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a tuturor prevederilor legale incidente în materie, concluzie fundamentală pe considerentele în continuare arătate.
Ordinul nr. 726/2002 privind criteriile pe baza cărora se stabileşte gradul de handicap pentru adulţi şi se aplică măsurile de protecţie specială are ca bază legală prevederile art. 1 alin. (3) din OUG nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, aprobată cu modificări prin Legea nr. 519/2002.
Potrivit acestui text de lege, măsurile de protecţie specială se aplică pe baza încadrării în categorii de persoane cu handicap, în raport cu gradul de handicap, stabilit de către comisiile de expertiză medicală a persoanelor de handicap pentru adulţi, potrivit criteriilor stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei.
Ordinul în discuţie este un act administrativ cu caracter normativ emis de autoritatea competentă pe baza propunerilor comunicate de către comisiile de specialitate legal constituite în cadrul M.S.F., inclusiv a celei de neurologie, cu respectarea prevederilor HG nr. 22/2001.
Stabilirea criteriilor de încadrare în grad de handicap este rezultatul studiilor şi analizelor de specialitate efectuate de medici specialişti, singurii în măsură să aprecieze, faţă de specialitatea în cauză, asupra afecţiunii neurologice, precum şi asupra necesităţii ca persoanele care suferă de aceste boli să fie considerate persoane cu handicap.
Reclamantul nu a invocat, de altfel, neconformitatea acestui ordin în raport cu actele normative cu forţă juridică superioară în executarea cărora a fost emis, ci doar nelegalitatea condiţiei impusă cu privire la accidentele vasculare cu deficit motor incluse în cap. II pct. 1, respectiv ca acestea să fie apărute anterior calităţii de asigurat în sistemul asigurărilor de stat, dar nu mai târziu de vârsta standard de pensionare, motivat de faptul că acest capitol este intitulat „persoane cu afecţiuni handicapante, indiferent de vârstă, de statut şi de data dobândirii handicapului".
Instituirea acestei condiţii este însă justificată, întrucât asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă beneficiază de pensia de invaliditate, conform secţiunii a IV-a din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi ale asigurări sociale, pensia ce este atribuită prin C.N.P.A.D.A.S. ca urmare a expertizării medicale a capacităţii de muncă prin cabinetele specializate, iar potrivit precizărilor de sub pct. 10 al aceluiaşi ordin examinarea celor care solicită eliberarea certificatului de încadrare într-o categorie de persoană cu handicap ce necesită protecţie specială se va face numai până la împlinirea vârstei standard de pensionare, prevăzută de Legea nr. 19/2000, persoanele care au împlinit această vârstă urmând a fi îndrumate către autorităţile administraţiei publice în vederea acordării drepturilor prevăzute de Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice.
Actele dosarului atestă faptul că pentru hemiplegia datorată accidentului cerebral produs în anul 1994 recurentul-reclamant a beneficiat de pensie de invaliditate, având calitatea de asigurat în sistemul asigurărilor de stat la data producerii lui. Ulterior, acesta a renunţat la pensia de invaliditate astfel stabilită, dobândind calitatea de profesor titular cu normă întreagă iar prin Decizia nr. 182822/2 august 2005 i-a fost stabilită pensia pentru limită de vârstă şi muncă depusă.
Raportat la această stare de fapt, prima instanţă a concluzionat în mod corect că actele administrative cu caracter individual contestate au fost emise de cele două Comisii pârâte cu respectarea prevederilor legale aplicabile în cauză, astfel încât motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.
De asemenea, raportat la motivul pentru care s-a stabilit că reclamantul nu poate fi încadrat într-o categorie de persoane cu handicap, s-a concluzionat în mod corect că pentru justa soluţionare a cauzei nu era necesară efectuarea unei expertize medico-legale, susţinerile acestuia în sensul că nu ar fi beneficiat de un proces echitabil, în sensul art. 6 din C.E.D.O., nefiind justificate.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.P. împotriva sentinţei civile nr. 222 din 24 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 190/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 217/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
