ICCJ. Decizia nr. 2236/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2236/2009
Dosar nr. 143/33/200.
Şedinţa public de la 14 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul R.I.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor anularea în totalitate a Ordinului nr. 1692 din 3 iulie 2007 emis de primul pârât, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, prin pensionare şi, pe cale de consecinţă, repunerea reclamantului în drepturile anterioare, cu obligarea pârâţilor la plata de daune morale în cuantum de 200.000 Euro.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că la data încetării raporturilor de serviciu prin ordinul atacat, avea vârsta de 56 ani şi 10 zile şi o vechime totală în muncă de 36 ani, 3 luni şi 21 de zile, pensionarea sa dispunându-se în temeiul dispoziţiilor art. 571 introdus prin OUG nr. 47/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici in Administraţia Naţională a Penitenciarelor, care prevede că „funcţionarii publici din sistemul administraţiei penitenciare nu pot fi menţinuţi în funcţie după împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzută de lege".
A mai arătat reclamantul că în ceea ce priveşte vârsta standard de pensionare, în condiţiile inexistenţei unei prevederi exprese în acest sens în Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, aceasta este dată de dispoziţiile cuprinse în art. 41 alin. (2) al Legii nr. 19/2000, care stabileşte că vârsta standard de pensionare este de 60 de ani la femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. S-a mai susţinut că art. 12 din Legea nr. 164/2001 stabileşte un drept al funcţionarului public la o pensionare anticipată, o opţiune şi nicidecum o obligaţie de a se pensiona.
Prin întâmpinare, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat excepţia lipsi calităţii procesuale pasive, respinsă de instanţa de fond pentru considerentele expuse în practicaua hotărârii.
Prin sentinţa civilă nr. 703 din 10 noiembrie 2008, Curtea de Ape Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul R.I.P., ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor actelor normative aplicabile speţei, respectiv art. 54 din Legea nr. 293/2004, anterior modificării operate prin OUG nr. 4/2008 şi art. 571 introdus prin OUG nr. 47/2006, funcţionarii publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor pot înceta raporturile de serviciu prin pensionare în condiţiile legii, neputând fi menţinuţi în funcţie după împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzută de lege, iar, în mod excepţional , pot fi menţinuţi în funcţie, cel mult doi ani pete limita de vârstă prevăzută la alin. (1), la cerere, dacă starea sănătăţii le permite şi cu aprobarea ministrului justiţiei.
A constatat instanţa de fond că prevederile legale menţionate au fost aplicate anterior, la cererea reclamantului, fiindu-i aprobată menţinerea în activitate pentru o perioadă de 6 luni, după vârsta de 55 ani, perioadă care expira la data de 20 iunie 2007, când reclamantul a formulat o nouă cerere de menţinere în activitate, aceasta din urmă fiindu-i respinsă şi ulterior emis ordinul de pensionare nr. 1692 din 03 iulie 2007.
A mai reţinut prima instanţă că potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 164/2001 au dreptul la pensie de serviciu pentru limită de vârstă cadrele militare în activitate care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: vârsta de 55 ani; vechime minimă în serviciu de 30 de ani bărbaţii şi 25 ani femei, din care efectiv ca militar 15 ani bărbaţii şi 10 ani femeile, iar menţinerea în activitate după această vârstă standard este la aprecierea exclusivă a persoanei competente în acest sens, în speţă Ministerul Justiţiei.
A concluzionat instanţa de fond în sensul că nu se poate reţine nelegalitatea ordinului atacat, deoarece acesta a fost emis de organul administrativ în limitele competenţelor conferite de lege şi cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale de rang superior acestuia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul R.I.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant susţine în esenţă că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale aplicabile speţei, fără a observa că art. 12 din Legea nr. 164/2001 stabileşte un drept, un beneficiu al legii şi nu o obligaţie pentru funcţionarii publici cu statut special din cadrul A.N.P., cărora, în lipsa unor prevederi exprese de stabilire a vârstei standard de pensionare, li se aplică art. 41 alin. (2) din legea generală a pensiilor nr. 19/2000, care menţionează vârsta de 65 de ani pentru bărbaţi.
Se mai susţine că nu există un ordin de respingere a cererii de menţinere în funcţie, semnat de Ministrul justiţiei, existând o simplă menţiune olografa de clasare a dosarului, fiind emis, în schimb, ordinul de pensionare.
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 79 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor „până la intrarea în vigoare a legii privind pensiile funcţionarilor publici din sistemul administraţiei penitenciare, rămân aplicabile, în continuare, dispoziţiile legale referitoare la pensionarea cadrelor militare" (n.r. Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat).
In conformitate cu dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 164/2001 „Au dreptul la pensie de serviciu pentru limită de vârstă cadrele militare în activitate care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii a) vârsta minimă de 55 ani; şi b) vechime minimă în serviciu de 25 de ani, din care efectiv ca militar 15 ani".
Pe de altă parte, în Legea specială nr. 293/2004 aplicabilă funcţionarilor publici din cadrul A.N.P., a fost introdusă prin OUG nr. 47/2006 o normă de excepţie, respectiv art. 571 prin care s-a stabilit în alin. (1) că funcţionarii publici din sistemul administraţiei penitenciare „nu pot fi menţinuţi în funcţie după împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzute de lege", iar în alin. (2) s-a prevăzut posibilitatea menţinerii în funcţie, la cerere, cel mult doi ani peste limita de vârstă prevăzută la alin. (1), cu aprobarea ministrului justiţiei, a directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau, după caz, a directorului unităţii subordonate.
Prin urmare, la momentul Ia care reclamantul a împlinit Vârstă de 55 ani erau în vigoare dispoziţiile legale menţionate mai sus.
Problema de drept care se impune a fi dezlegată în speţă este aceea de a stabili înţelesul juridic al noţiunii „vârsta standard de pensionare prevăzută de lege" uzitată de art. 571 din Legea nr. 294/2003, modificată prin OUG nr. 47/2006. După cum se observă din redactarea textului de lege, rezultă că suntem în prezenţa unei norme de trimitere la o „lege" aplicabilă în materia stabilirii pensiilor acestei categorii de funcţionari cu statut special din cadrul A.N.P., iar această normă trebuie raportată la dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 293/2004, precizate, care, la rândul lor fac trimitere expresă la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat.
Prin urmare, afirmaţia recurentului-reclamant tăcută în susţinerea recursului, în sensul că dispoziţiile art. 571 din Legea nr. 293/2004 fac trimitere la Legea generală a pensiilor nr. 19/2000 nu poate fi acceptată, în condiţiile în care legea specială (Legea nr. 293/2004) trimite în mod expres la aplicarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 164/2001 în ceea ce priveşte pensionarea funcţionarilor publici cu statut special din cadrul A.N.P.
Din economia dispoziţiilor legale prevăzute în secţiunea I a Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat rezultă că destinatarii acestei legi (inclusiv recurentul-reclamant, în calitate de funcţionar public în cadrul A.N.P.) beneficiază de trei tipuri de pensii şi anume: pensie de serviciu, pensie de invaliditate şi pensie de urmaş, iar potrivit dispoziţiilor art. 11 din acest act normativ pensia de serviciu poate fi: pentru limită de vârstă, anticipată şi anticipată parţial. Prin urmare pensia de serviciu prevăzută de Legea specială nr. 164/2001 reprezintă echivalentul noţiunii de pensie pentru limită de vârstă şi vechime în muncă menţionată în Legea nr. 19/2000, dar pensia de serviciu are caracter special din cauza specificului activităţii desfăşurate de persoanele cărora li se aplică, motiv pentru care se stabileşte în funcţie de alte criterii decât cele enumerate în legea generală, expres menţionate în art. 12 din Legea nr. 164/2001.
În sensul acestei interpretări sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2001 care prevăd că "principiile generale prevăzute de art. 2 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se aplică în mod corespunzător şi pensiilor militare de stat, exceptând situaţiile în care prin prezenta lege se dispune altfel".
În acest context faptic şi juridic, este evident, că în materia pensionării funcţionarilor publici cu statut special din cadrul A.N.P., cel puţin la momentul la care s-a emis ordinul atacat, vârsta standard de pensionare era cea de 55 de ani, recurentului-reclamant, fiindu-i pe deplin aplicabile aceste dispoziţii, nefiind vorba de o pensionare anticipată, astfel cum susţine reclamantul, pensia de serviciu anticipată fiind reglementată distinct în art. 13 din Legea nr. 164/2001.
De menţionat este şi aspectul că pe parcursul judecării cauzei a fost adoptată OUG nr. 4/2008 de modificare şi completare a Legii nr. 293/2004, prin care s-a modificat textul art. 571, menţionându-se în mod explicit că „funcţionarii publici cu statut special nu pot fi menţinuţi în activitate şi funcţie după împlinirea vârstei de pensionare pentru limită de vârstă de 55 de ani.
Pe de altă parte, recurentul însuşi a acceptat această realitate juridică, având în vedere că imediat după împlinirea vârstei de 55 de ani, apreciind-o ca fiind cea standard de pensionare pentru limită de vârstă, a dorit să beneficieze de dispoziţiile art. 571 din Legea nr. 293/2004, solicitând menţinerea în funcţie, cerere care i-a fost aprobată succesiv pentru două perioade de câte 6 luni, respectiv până la data de 20 iunie 2007.
În altă ordine de idei, din interpretarea literală a art. 571 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 modificată, rezultă că menţinerea în activitate şi funcţie pe o perioadă de cel mult 2 ani este, în cazul reclamantului, care îndeplinea funcţia de director de penitenciar, un atribut exclusiv al ministrului justiţiei, iar măsura este lăsată la aprecierea acestuia, fiind vorba de puterea discreţionară a organului administrativ.
Prin urmare, nemulţumirea recurentului-reclamant constă, de fapt, în refuzul ministrului justiţiei de a aviza favorabil a treia cerere de menţinere în activitate formulată de reclamant la data de 20 iunie 2007, situaţie care nu putea fi analizată de instanţă, având în vedere că a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni privind anularea unui ordin de pensionare şi nu a unui refuz nejustificat din partea autorităţii.
Referitor la aspectul că nu s-a emis un ordin de respingere a cererii de menţinere în funcţie, se reţine că acest fapt nu poate duce la nelegalitatea ordinului de pensionare, având în vedere că legea prevede obligativitatea emiterii unui ordin doar în cazul acceptării cererii de menţinere în activitate şi în funcţie, nu şi în cazul respingerii acesteia.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată ca instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.I.P., împotriva sentinţei civile nr. 703 din 10 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2233/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2239/2009. Contencios → |
|---|
