ICCJ. Decizia nr. 2239/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTACURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2239/200.
Dosar nr. 622/42/200.
Şedinţa public de la 14 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul de Mediere să se dispună anularea hotărârii nr. 516 din 2 martie 2008 şi a Deciziei nr. 19 aprilie 2008 de îndreptare eroare materială, ambele emise de acesta, să fie obligat pârâtul să emită o decizie prin care să constate că îndeplineşte condiţiile impuse de art. 7 din Legea nr. 192/2006 pentru a fi autorizată ca mediator şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că la data de 7 februarie 2008 a formulat cererea nr. 577 prin care a solicitat autorizarea ca mediator conform art. 7 lit. a)-f) din Legea nr. 192/2006, arătând că este absolventă a facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti şi a unui program de master organizat de Universitatea Titu Maiorescu, având o vechime în profesie juridică de peste 28 de ani.
A mai arătat că la data de 2 martie 2008 i s-a comunicat hotărârea contestată, prin care i-a fost respinsă cererea, motivat de împrejurarea că nu îndeplineşte condiţia vechimii de trei ani în muncă, iar ulterior s-a emis Decizia nr. 19 din 19 aprilie 2008, prin care s-a înlăturat motivul iniţial al respingerii cererii, cu acela că studiile sale de master nu sunt agreate de Consiliul de Mediere. Faţă de acest motiv s-a susţinut de către reclamantă că actele contestate sunt lovite de nulitate, întrucât a absolvit cursurile de master „Medierea conflictelor în drept" organizate de universitatea „Titu Maiorescu", iar prin eliberarea diplomei de către Ministerul Educaţiei şi cercetării se atestă că respectivele cursuri au fost acreditate conform legii, iar cerinţa avizării programului de master de către pârât nu putea fi realizată atâta vreme cât la acel moment Consiliul de Mediere nu funcţiona.
Prin sentinţa nr. 228 din 3 noiembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta S.M.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că autoritatea pârâtă Consiliul de Mediere este un organ autonom, cu personalitate juridică, de interes public, ce funcţionează în conformitate cu art. 17 din Legea nr. 192/2006 şi regulamentul său de funcţionare publicat în M.Of. nr. 505 din 27 iulie 2007, atribuţiile sale fiind cele expres enumerate de aceste acte normative, printre care şi aceea de a constata îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru ca o persoană fizică să exercite profesia de mediator. S-a mai reţinut că, potrivit legii, în activitatea sa, Consiliul de Mediere emite hotărâri sau, după caz, decizii, care sunt acte administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ, astfel încât actele contestate au caracter administrativ, fiind emise în regim de putere publică, susţinerea reclamantei că sunt lovite de nulitate neputând fi reţinută.
A mai constatat prima instanţă că, în raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 192/2006 care stabileşte condiţiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică pentru a fi numit mediator, în mod corect autoritatea pârâtă a apreciat că ultima condiţie şi anume aceea a absolvirii unui program post-universitar la nivel master în domeniul medierii, care să fie avizat de Consiliul de Mediere nu este îndeplinită, neputând fi primită susţinerea reclamantei în sensul că acreditarea cursurilor de master de către M.E.C. este suficientă pentru a fi îndeplinită cerinţa impusă de art. 7 din lege.
A mai reţinut instanţa de fond că trebuie înlăturată şi afirmaţia reclamantei potrivit căreia la momentul absolvirii programului de master în domeniul medierii consiliul nu funcţiona, nefiind deci necesar avizarea prevăzută de lege, deoarece Legea nr. 192/2006 fusese publicată în M.Of. nr. 441 din 22 mai 2006, iar condiţia avizării era prevăzută în actul normativ.
A concluzionat prima instanţă că situaţia reclamantei se regăseşte în dispoziţia tranzitorie a art. 72 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, urmând un curs de formare în domeniul medierii, iar potrivit art. 74 din lege era necesar ca instituţiile care organizează astfel de cursuri să solicite avizul Consiliului de Mediere, nefiind exceptate de la această procedură.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că motivarea soluţiei de către instanţa de fond este eronată, fiind dată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
In acest sens se arată că din coroborarea dispoziţiilor art. 9 cu cele ale art. 74 din Legea nr. 192/2006 rezultă că acordarea avizului de către Consiliul de mediere devine aplicabilă de la data publicării în M. Of. al României, Partea I, a Standardelor de formare în domeniul medierii şi, prin urmare, se pune problema avizării doar a cursurilor de formare care se derulează după data publicării în M. Of. a standardelor de formare, întrucât cele aflate în derulare sunt supuse reglementărilor în vigoare la momentul începerii lor.
Mai susţine recurenta că după ce a început procedura de autorizare a mediatorilor (27 august 2007), la data de 22 octombrie 2007 a fost publicat în M.Of. al României, Standardul de formare a mediatorului care stabilea cerinţele programelor de formare profesională, inclusiv cele de master şi abia pe data de 10 aprilie 2008, la aproape o lună de la expirarea termenului pentru depunerea documentelor a fost publicată procedura de autorizare a mediatorilor, care însă nu prevedea şi procedura de avizare a programelor de formare a mediatorilor la care făcea referire Standardul de formare.
Arată în continuare recurenta-reclamantă, că potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare diplomele de master atestă că titularii acestora au dobândit cunoştinţe şi competenţe generale şi de specialitate specifice, iar aceste diplome eliberate de instituţiile de învăţământ superior acreditate să efectueze cursuri de master respectă cerinţele reglementate de dispoziţiile OUG nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, astfel încât nu pot fi cenzurate de Consiliul de Mediere.
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Înainte de a analiza problema de drept dedusă judecăţii şi anume aceea a necesităţii avizării de către Consiliul de Mediere a programului de master urmat de recurenta-reclamantă, pe situaţia de fapt, Înalta Curte reţine două aspecte şi anume:
- la momentul în care reclamanta s-a înscris la programul de master „medierea conflictelor în drept" - octombrie 2005, nu era în vigoare Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, fiind evident că înscrierea la acest program de master nu a fost făcută în scopul de a beneficia de dispoziţiile unei legi care a intrat în vigoare la data de 22 mai 2006;
- analizarea îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 7 din Legea nr. 192/2006, de către reclamantă, trebuie raportată la momentul în care aceasta a formulat cererea de autorizare ca mediator la consiliul de mediere, respectiv 07 februarie 2008 şi nu la momentul în care aceasta a absolvit cursul de master - respectiv iunie 2006, moment la care Legea nr. 192/2006 era în vigoare doar de o lună de zile.
Fată de cele arătate rezultă că în mod corect, instanţa de fond a reţinut că situaţia reclamantei este reglementată de dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 72 şi art. 74 din Legea nr. 192/2006, iar raportat la data formulării cererii, respectiv 07 februarie 2008, Înalta Curte constată că intrase în vigoare şi Hotărârea nr. 12 din 7 septembrie 2007 a Consiliului de Mediere privind aprobarea Standardului de formare a mediatorului, astfel încât nu se poate vorbi de aplicarea retroactivă a legii în ceea ce o priveşte pe reclamantă.
În acest context faptic, normele juridice aplicabile cererii formulate de S.M., prin raportare la motivul respingerii solicitării acesteia de autorizare ca mediator, erau cele ale art. 7 lit. f), art. 9, art. 72 şi ale art. 74 din Legea nr. 192/2006, precum şi dispoziţiile art. 2, art. 6 alin. (2) şi ale art. 8 din Standardul de formare a mediatorului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. f) din Legea nr. 192/2006 una dintre condiţiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească o persoană care doreşte să fie autorizată ca mediator constă în absolvirea unor cursuri pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, cu excepţia absolvenţilor de programe postuniversitare de nivel master în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de Mediere. Prin urmare, din acest text legal se desprinde concluzia că programele de master în domeniul medierii, pentru a putea fi luate în considerare în procedura de autorizare ca mediator, trebuie să fie pe de o parte acreditate, potrivit actelor normative care stabilesc cadrul general de organizare a cursurilor de master, în orice domeniu, cu recunoaşterea diplomelor de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, iar pe de altă parte să fie avizate de către Consiliul de Mediere, potrivit Legii speciale nr. 192/2006, această avizare neexistând în cazul reclamantei, situaţie recunoscută de petentă şi contracarată cu argumentul că nu era necesară.
Având în vedere că Legea nr. 192/2006 a intrat în vigoare înainte de absolvirea cursului de master de către reclamantă, situaţia acesteia se încadrează în dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, potrivit cărora „persoanele care au absolvit sau care, la intrarea în vigoare a prezentei legi urmează un curs de formare a mediatorilor în ţară ori în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 7 lit. a) - e), pot solicita autorizarea ca mediator în condiţiile prezentei legi, având obligaţia prezentării documentelor care atestă programa de formare parcursă. Consiliul de Mediere va decide autorizarea după evaluarea conţinutului programei de formare prezentate, inclusiv a duratei pregătirii". Prin urmare, legea impune -ca o condiţie de autorizare - evaluarea de către Consiliul de Mediere a conţinutul programei cursului urmat de reclamantă, similară îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 7 lit. f) din legea nr. 192/2006, care se referă la necesitatea absolvirii unui curs pentru formarea mediatorilor, care să fie avizat de Consiliul de Mediere.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 74 din lege avizul Consiliului de Mediere se solicită de instituţiile şi celelalte persoane juridice care, la data intrării în vigoare a legii, aveau în derulare cursuri de formare a mediatorilor, acordarea avizului fiind aplicabilă după publicarea standardelor de formare, adică după momentul 22 octombrie 2007. Menţiunea că aceste cursuri, care erau în derulare la momentul intrării în vigoare a legii, se pot finaliza în conformitate cu reglementările în vigoare la momentul începerii cursurilor, nu se referă la avizarea de către Consiliul de Mediere, ci la programa şi durata acestora, avizarea fiind o condiţie posterioară absolvirii şi condiţionată de opţiunea unui absolvent, aflat în această situaţie, de a solicita autorizarea ca mediator.
Această interpretare este susţinută şi de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Standardul de formare a mediatorului, intrat în vigoare la data de 22 octombrie 2007, deci anterior formulării cererii de autorizare de către reclamantă, care prevăd că „pentru programele de formare a mediatorilor incluse în cursuri de nivel master acreditate, instituţiile de învăţământ superior se supun aceloraşi reguli de avizare, evaluare, examinare şi control stabilite prin hotărârile Consiliul de Mediere pentru furnizorii de formare (...)"» ceea ce înseamnă că nu există nici o situaţie exceptată de la avizare.
În concluzie, din coroborarea textelor legale incidente speţei rezultă că pentru îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 7 lit. f) din Legea nr. 192/2006, reclamanta trebuia să facă dovada că instituţia de învăţământ superior în carul căreia a absolvit cursul de master a solicitat Consiliului de Mediere să efectueze procedura de evaluare a programului universitar tip master în domeniul medierii în conformitate cu criteriile din Standardul de formare a Mediatorului.
În lipsa acestei solicitări de avizare, situaţia că acest curs de master este acreditat potrivit regulilor generale de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării nu este o condiţie suficientă în lumina prevederilor legii speciale privind autorizarea mediatorilor, astfel încât hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală, iar actele atacate sunt emise în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate mai sus.
Nu în ultimul rând se reţine şi faptul că prin Hotărârea nr. 403/2008 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-a respins cererea petentei S.M., cu motivarea că faptele prezentate în faţa acestei autorităţi şi reiterate prin prezenta acţiune, nu reprezintă discriminare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.M., împotriva sentinţei civile nr. 228 din 3 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2236/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2309/2009. Contencios → |
|---|
