ICCJ. Decizia nr. 2369/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2369/200.
Dosar nr. 8377/3/200.
Şedinţa publică din 6 mai 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 817 din 12 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti, precum şi a Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice. A admis în parte acţiunea formulată de P.J.V. şi a obligat pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata către reclamant a sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu aferente anilor 2003-2005, şi a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
A respins capetele de cerere privind restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări de sănătate şi spor de fidelitate pentru perioada 1 martie 2003 - 31 decembrie 2004 şi indemnizaţie de conducere, ca neîntemeiate.
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor Casei de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti, precum şi a Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale la rectificarea deciziei de pensionare şi la recalcularea pensiei ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Casei de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti, precum şi a Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale , în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări de sănătate şi rectificarea deciziei de pensionare s-a apreciat că excepţia este neîntemeiată;
- referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a constatat că şi aceasta este neîntemeiată, având în vedere data emiterii deciziei de pensionare, precum şi momentul la care se naşte dreptul la acţiune;
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost admisă în considerarea faptului că între reclamant şi acest pârât nu există vreun raport legal sau contractual;
Pe fondul cauzei prima instanţă a reţinut următoarele:
- în ceea ce priveşte cererea de acordare a primelor de vacanţă pentru anii 2003-2005, precum şi a sporului de fidelitate s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 37 pct. 2 din OG nr. 38/2003, care prevăd dreptul poliţistului de a primi primă de concediu, egală cu salariul de bază din luna anterioară şi cele ale art. 6 din acelaşi act normativ care reglementează sporul de fidelitate, reclamantul este îndreptăţit la acordarea acestora. S-a mai reţinut că măsura suspendării de către legiuitor a acestor dispoziţii legale nu presupune pierderea drepturilor reglementate, amânându-se doar aplicarea lor, ceea ce înseamnă că, odată cu expirarea duratei de suspendare obligaţia de plată a acestora devine executorie;
- referitor la capătul de cerere privind restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţie la asigurările de sănătate, s-a reţinut că prin Decizia nr. 3 din 16 ianuarie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a stabilit că poliţiştii beneficiază de asistenţă medicală gratuită şi medicamente gratuite, numai dacă au fost respectate dispoziţiile cu caracter general cuprinse în Legea nr. 145/1997 şi respectiv în OUG nr. 150/2002, privind achitarea cotelor de contribuţie lunară la fondul asigurărilor sociale de sănătate, la care se face referire în HG nr. 270/1999 şi în HG nr. 677/2003;
- capătul de cerere vizând acordarea indemnizaţiei lunare de conducere a fost apreciat ca neîntemeiat, deoarece nici unul dintre înscrisurile existente la dosarul cauzei nu a făcut dovada că reclamantul a îndeplinit o astfel de funcţie, ceea ce conduce şi la netemeinicia solicitării de rectificare a deciziei de pensionare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul P.J.V. cât şi pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, criticând-o în parte pentru netemeinicie şi nelegalitate, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
1. Recurentul-reclamant P.J.V. invocă în motivarea recursului dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9, precum şi pe cele ale art. 3041 C. proc. civ., fără a le dezvolta pe fiecare separat.
In esenţă, criticile formulate vizează următoarele aspecte:
- hotărârea recurată nu conţine nici o motivare a respingerii pretenţiilor privind acordarea sporului de fidelitate pentru anii 2003 - 2004, deşi potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, reclamantul era îndreptăţit la primirea acestui spor;
- în ceea ce priveşte indemnizaţia lunară de conducere se susţine că prin Decizia nr. 139191 din data de 17 mai 2005, depusă la dosar, se menţionează gardul profesional al reclamantului de Comisar Şef de poliţie, iar potrivit Anexei I a OG nr. 38/2003, în forma iniţială funcţia corespunzătoare acestui grad profesional este una de conducere, astfel încât instanţa de fond trebuia să acorde această indemnizaţie;
- referitor la restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de 7%, recurentul-reclamant susţine că dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 şi ale art. 28 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 360/2002, conform cărora poliţistul are dreptul la asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit, sunt derogatorii de la Legea nr. 145/1997 şi OUG nr. 150/2002, iar ca orice norme de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare.
2. Recurentul-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor critică sentinţa recurată, exclusiv sub aspectul acordării primei de concediu pentru anul 2003, arătând că dispoziţiile OG nr. 38/2003 privind salarizarea poliţiştilor şi care a reglementat acest drept au intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2004, astfel încât pentru anul 2003 nu există temei legal pentru acordarea primei de concediu.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art.3 04l Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul P.J.V. este nefondat, iar recursul declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
1. Criticile aduse hotărârii instanţei de fond de către recurentul-reclamant sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
a. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003 poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, acest act normativ intrând în vigoare la data de 1 ianuarie 2004.
În temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, s-a adoptat OUG nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor, care prin art. 2 alin. (1) a suspendat aplicarea dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003, pentru anul 2005.
Prin urmare, având în vedere că OG nr. 38/2003 a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2004, potrivit dispoziţiilor finale ale art. 60 din acest act normativ, rezultă că pentru anul 2003 nu există temei legal de acordare a sporului de fidelitate, în caz contrar încălcându-se principiul neretroactivităţii legii civile. Pe de altă parte, având în vedere că dreptul la acordarea sporului de fidelitate a fost suspendat doar pentru anul 2005, este evident că în anul 2004 poliţiştii au beneficiat de acest spor, iar reclamantul nu a făcut vreo dovadă contrară acestei prezumţii de aplicare corectă şi unitară a dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003, pentru anul 2004.
b. Referitor la motivul de recurs care vizează acordarea indemnizaţiei de conducere, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din OG nr. 38/2003 poliţiştii care potrivit prevederilor legale îndeplinesc funcţii de conducere beneficiază lunar de o indemnizaţie de conducere reprezentând 10-50% din salariul pentru funcţia îndeplinită. In speţă, reclamantul a probat doar aspectul că în perioada 01 martie 2003- 31 martie 2005 a activat în cadrul I.G.P.R.- Direcţia arme, explozivi şi substanţe toxice, rară a dovedi că a ocupat vreuna dintre funcţiile de conducere din cadrul acestei direcţii, funcţii de conducere, care, potrivit adresei Direcţiei Management Organizatoric şi Comunicare Publică din cadrul I.G.P.R. erau de „director", respectiv „director adjunct". Aspectul că în Decizia de pensionare nr. 139191 din data de 17 mai 2005 se menţionează că reclamantul deţinea gradul de comisar şef de poliţie, nu implică automat şi prezumţia exercitării unei funcţii de conducere, atâta vreme cât cel în cauză nu este numit într-o astfel de funcţie, existentă conform statului de organizare şi nu exercită atribuţiile specifice unei funcţii de conducere. Faptul că în anexa 1 la OG nr. 38/2003 gradului de comisar şef de poliţie îi corespunde o funcţie de conducere reprezintă doar o vocaţie a celui care deţine un astfel de grad la numirea într-o funcţie de conducere, însă în lipsa acestei numiri, reclamantul nu poate primi indemnizaţie de conducere, pentru o funcţie pe care nu o exercită efectiv.
c. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la restituirea sumelor plătite cu titlu de contribuţie la asigurările de sănătate, acesta este neîntemeiat, această problemă de drept fiind pe deplin dezlegată prin Decizia nr. III din 16 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, care a stabilit că „poliţiştii beneficiază de asistenţă medicală gratuită şi medicamente gratuite, numai dacă au fost respectate dispoziţiile cu caracter general cuprinse în Legea nr. 145/1997 şi respectiv în OUG nr. 150/2002, privind achitarea cotelor de contribuţie lunară la fondul asigurărilor sociale de sănătate, la care se face referire în HG nr. 270/1999 şi în HG nr. 677/2003".
Mai mult, după pronunţarea deciziei menţionate, care s-a publicat în M. Of., nr. 284 din 29 martie 2006 a fost publicată, în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care la art. 218 alin. (3) prevede că: „Asiguraţii prevăzuţi de Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare şi în legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului beneficiază de asistenţă medicală gratuită, respectiv servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale, suportate din fond, în condiţiile contractului-cadru şi din bugetele ministerelor şi instituţiilor respective, în condiţiile plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate".
Faţă de considerentele expuse, recursul declarat de reclamantul P.J.V. este nefondat, sentinţa pronunţată de instanţa de fond, sub aspectul criticilor formulate de reclamant fiind temeinică şi legală.
2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003 „La plecarea în concediu poliţistul are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Ulterior, în anii 2004-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
De asemenea, este adevărat că nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2004-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Însă, în cauză, recurentul are dreptul la prima de concediu, conform dispoziţiilor art. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, act normativ care a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 2004.
Pentru perioada anilor 2002 - 2003, în ceea ce priveşte modul de salarizare a poliţiştilor, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în conformitate cu norma de trimitere prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului.
In acest context, se constată că pretenţiile reclamantului privind acordarea primei de concediu pentru anul 2003 sunt neîntemeiate, deoarece dreptul la primă de concediu în cazul poliţiştilor a fost instituit începând cu data de 1 ianuarie 2004, în Legea nr. 138/1999 aplicabilă în perioada 2002-2003 neexistând vreo dispoziţie care să prevadă dreptul la acordarea primei de concediu.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că drepturile reclamantului pot fi conferite şi acordate pentru perioada anterioară intrării în vigoare a OG nr. 38/2003, respectiv 1 ianuarie 2004.
De altfel, prin Decizia nr. XII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionând recursul în interesul legii, s-a statuat că: „în aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (2) teza a II-a din OG nr. 38/2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare, prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004-2006 astfel cum a fost reglementată prin dispoziţia legală menţionată".
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor va fi admis, urmând a fi modificată în parte sentinţa atacată, în sensul înlăturării obligaţiei pârâţilor la plata primei de concediu către reclamant, pentru anul 2003, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Admite recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor, împotriva sentinţei civile nr. 817 din 12 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că înlătură obligaţia pârâţilor la plata primei de concediu către reclamant pentru anul 2003.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge recursul declarat de P.J.V., împotriva sentinţei civile menţionate, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2244/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 2373/2009. Contencios → |
|---|
