ICCJ. Decizia nr. 2401/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2401/200.
Dosar nr. 1191/1/200.
Şedinţa publică din 6 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele.
Prin Hotărârea nr. 1387 din 11 decembrie 2008, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererile formulate de judecătorii de la Tribunalul Sibiu, R.M., B.C., P.C., B.E., T.E., S.A., C.D., P.L., I.M., B.A. - de recunoaştere a gradului profesional de judecător de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea hotărârii se arată, în esenţă, că dobândirea gradului profesional de judecător de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, se poate face, potrivit art. 52 din Legea nr. 303/2004 numai dintre persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curţi de apel, au obţinut calificativul „foarte bine" la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar, s-au remarcat în activitatea profesională şi au vechime în funcţia de judecător sau procuror de cel puţin 12 ani. Faţă de acest text legal s-a apreciat că pentru dobândirea gradului de judecător de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie este necesar să se fi dispus de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii promovarea la această instanţă, situaţie în care nu se află solicitanţii.
Se mai susţine în cuprinsul hotărârii atacate că atâta vreme cât petenţii nu au dobândit niciodată gradul profesional aferent Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu au fost promovaţi la această instanţă, în condiţiile art. 52 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu este posibilă recunoaşterea gradului profesional solicitat.
În conţinutul hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii s-a mai subliniat că practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, privind recunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocată de petenţi în sprijinul tezei privind discriminarea judecătorilor în raport cu procurorii din cadrul Direcţiei Naţională Anticoruptie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu poate fi primită, deoarece hotărârile invocate au un efect relativ, iar Consiliul Superior al Magistraturii a respins constant cererile judecătorilor şi procurorilor care nu îndeplineau condiţiile legale pentru recunoaşterea gradului profesional superior.
Împotriva Hotărârii nr. 1387 din 11 decembrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au declarat recurs petenţii, solicitând anularea hotărârii atacate şi obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre de recunoaştere a gradului profesional de judecător de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea căii de atac, recurenţii invocă Hotărârile nr. 791 din 28 noiembrie 2007 şi nr. 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-au respins cererile de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulate de procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, raportate la soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-au admis recursurile declarate împotriva acestor hotărâri.
Recurenţii au apreciat că soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în soluţionarea recursurilor promovate împotriva Hotărârilor nr. 791/2007 şi nr. 819/2007 al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii sunt necorespunzătoare deoarece încalcă regula instituită de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, care nu cunoaşte nici o derogare.
Au menţionat că s-a creat o discriminare între procurorii care au obţinut gradul profesional corespunzător Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin efectul numirii în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ceilalţi procurori şi judecători care sunt obligaţi să susţină concursul în vederea promovării într-un grad profesional superior.
Au mai arătat că procurorii şi judecătorii au statut constituţional de magistraţi prevăzut expres de art. 133 şi art. 134 din Constituţia României, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 866 din 28 noiembrie 2006 prin care a fot declarate neconstituţionale prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 s-a stabilit, cu valoare de principiu, că judecătorii şi procurorii se află în aceeaşi situaţie juridică, ceea ce presupune înlăturarea oricărei situaţii de discriminare ce s-ar putea ivi între cele două categorii de magistraţi.
In opinia recurenţilor, situaţia creată pe cale jurisprudenţială reprezintă o „rupere nejustificată a echilibrului" în rândul celor două categorii de magistraţi şi a discriminare contrară Constituţiei.
Recurenţii afirmă că situaţia astfel creată încalcă prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.
Recurenţii au apreciat că argumentele instanţei supreme referitoare la justificarea obiectivă şi rezonabilă nu sunt suficiente şi încalcă principiul nemo auditor propriam turpitudinem allegans, deoarece înfiinţarea respectivelor structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăţi cu privire la selectarea unor procurori.
De fapt, prin Deciziile irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statul invocă propria culpă pentru a justifica neputinţa şi erorile manageriale care au permis ca mai mulţi procurori cu grad de judecător să fie numiţi în funcţii de conducere în structurile Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.
Prin întâmpinare, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
A menţionat că din interpretarea logică şi teleologică a prevederilor Legii nr. 303/2004, republicată, reiese că, în cazul judecătorilor şi procurorilor, cariera profesională evaluează prin promovare, dintr-un grad profesional, în gradul profesional imediat următor, numai în urma susţinerii, în condiţiile legii, a concursului de promovare în funcţii de execuţie.
A adăugat că exceptând situaţiile reglementate prin dispoziţiile art. 65 alin. (6) şi ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 - situaţii în care recurenţii nu se regăsesc - gradul profesional corespunzător Înaltei Curţi sau parchetului de pe lângă aceasta se dobândeşte numai, cu respectarea cerinţelor legale şi anume vechime, existenţa calificativului „foarte bine" şi inexistenţa unor sancţiuni disciplinare.
Intimatul a apreciat că hotărârile judecătoreşti ale instanţei supreme în materie pe care le invocă recurenţii nu au fost pronunţate într-un recurs în interesul legii şi deci nu au caracter obligatoriu în cauze similare şi a relevat că discriminarea invocată de recurenţi nu poate fi reţinută deoarece situaţiile prezentate nu sunt identice sau similare.
Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate în materie, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi va menţine Hotărârea atacată ca fiind legală şi temeinică, având în vedere considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.
Prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a definit gradul profesional ca fiind dreptul unui magistrat de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia instanţelor şi parchetelor, drept care poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea prevederilor legale care reglementează cariera magistraţilor.
Altfel spus, gradul profesional nu este o noţiune abstractă, ci este desprinsă din conţinutul concret al atribuţiilor specifice postului ocupat de magistrat.
Dobândirea gradului profesional pentru instanţele superioare sau parchetele de pe lângă acestea, se realizează prin promovarea judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente la tribunale sau curţi de apel sau, după caz, la parchete.
Potrivit art. 46 alin. (2) din actul normativ arătat, concursul constă în probe scrise, cu caracter teoretic şi practic.
Înalta Curte constată că legiuitorul nu a reglementat instituţia recunoaşterii automate a unui grad profesional corespunzător instanţei superioare, în situaţia în care un magistrat îndeplineşte condiţia de vechime, precum şi celelalte criterii prevăzute în legea în discuţie, aşa cum solicită recurenţii.
Pe cale de consecinţă, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat în mod legal că cererea recurenţilor de promovare la instanţa superioară celei la care îşi desfăşoară activitatea nu poate fi admisă, deoarece aceştia nu au parcurs procedura de promovare, conform dispoziţiilor legale anterior amintite.
Totodată, Înalta Curte consideră că nu poate primi nici criticile formulate de recurenţi în legătură cu soluţiile pronunţate de această instanţă în recursurile promovate de procurorii de la cele două structuri, din cadrul Parchetului de pe lână Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi anume Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.
În acest sens, Înalta Curte reţine că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate menţionate este una specială, derogatorie de la procedura de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
Procedura specială instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraţilor în anumite funcţii, asigurând, totodată, şi egalitatea de tratament a celor două categorii, respectiv, a judecătorilor şi procurorilor.
Dealtminteri, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa supremă în materie, s-a stabilit că procurorii numiţi la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., în condiţiile unei legislaţii speciale, au dobândit dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor.
În opinia Înaltei Curţi, sunt nefondate criticile recurenţilor în sensul că prin aceste soluţii ale instanţei supreme s-ar fi creat o situaţie discriminatorie între magistraţi.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia nediscriminării constă în prevenirea formulării de distincţii arbitrare şi evitarea diferenţelor de tratament juridic, fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului şi presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Sub aspectul naturii sale juridice, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumera un set de motive de nediscriminare, fără ca enumerarea să aibă caracter limitativ, ceea ce înseamnă că este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza instituirii acesteia.
În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique helge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
Cu alte cuvinte, în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului „a distinge nu înseamnă a discrimina", iar diferenţa de tratament devine discriminare atunci când autorităţile naţionale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În sistemul nostru juridic, principiul analizat este reglementat prin OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte nu poate reţine o discriminare a recurenţilor în raport cu procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Un argument în acest sens îl constituie şi împrejurarea că instanţa constituţională a statuat, în acord cu jurisprudenţa europeană, că principiul egalităţii presupune identitate de soluţii numai pentru situaţii identice
Totodată, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând în acest fel principiul separaţiei puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală care prevede că Parlamentul este unica putere legiuitoare a ţării.
Aşadar, nici din această perspectivă, Înalta Curte nu ar putea să oblige Consiliul Superior al Magistraturii să recunoască recurenţilor gradul profesional de judecător de tribunal, respectiv de curte de apel, prin aplicarea unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorilor de la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.M., B.C., P.C., B.E., T.E., S.A., C.D., P.L., I.M., B.A., împotriva Hotărârii nr. 1387 din 11 decembrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2392/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2409/2009. Contencios → |
|---|
