ICCJ. Decizia nr. 2918/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2918/2009
Dosar nr. 1072/57/200.
Şedinţa publică din 28 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 173/F/CA din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamantul R.I., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin care solicita:
1. anularea OUG nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor şi a OUG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
2. după pronunţarea Curţii Constituţionale asupra acestor acte normative, judecându-se cauza pe fond, să se dispună:
- anularea în întregime a acestor acte normative, considerând că pe lângă calitatea de pensionar îndeplineşte şi calitatea de persoană cu handicap;
- al doilea act normativ, OUG nr. 137/2000, este neconstituţional întrucât îl prejudiciază prin recalcularea pensiilor în baza HG nr. 1550 din 23 septembrie 2004.
3. întrucât din cauza celor două ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, reclamantul a suferit prejudiciul că nu a beneficiat de art. 47 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 a pensiilor şi pensia sa este mai mică cu 300 lei (RON)/lună decât a unei persoane cu handicap pensionată ca şi reclamantul. în baza şi principiile Legii nr. 19/2000, începând cu 01 aprilie 2001 - dată de la care pensia i-a fost stabilită în baza Legii nr.3/1977, devine pensie în înţelesul Legii nr. 19/2000 şi la recalculare nu s-a aplicat dreptul de persoană cu handicap preexistent calităţii de asigurat (angajat), solicitând: obligarea pârâtului Guvernul României la următoarele despăgubiri: pe ultimii 3 ani = 300 lei/lună x 36 luni = 10.800 lei şi în continuare începând cu 01 octombrie 2008 = 300 lei RON/lună în plus la pensie pe tot parcursul vieţii şi să emită o ordonanţă de guvern în acest scop.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Deşi reclamantul nu precizează temeiul legal al acţiunii sale, este evident că instituţia juridică a anulării actelor administrative este reglementată expres de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificări şi completări. Insă, în speţă aceste dispoziţii nu sunt incidente.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din lege „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale".
Dispoziţiile arătate conferă părţii vătămate de un act administrativ unilateral, posibilitatea legală de a solicita anularea acestuia, în termenul imperativ prevăzut de lege.
Însă, măsura legală a anulării vizează exclusiv actele administrative, în accepţiunea conferită acestei noţiuni de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu şi ordonanţele de guvern (simple sau de urgenţă).
Această interpretare rezultă, fără echivoc, şi din modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze, în mod distinctiv, posibilitatea juridică a atacării actelor cu forţă juridică superioară hotărârilor de Guvern.
Ordonanţele de Guvern reprezintă acte administrative de autoritate cu putere de lege, emise de Guvernul României, în temeiul art. 115 din Constituţie, potrivit principiului delegării legislative. Aşadar, fiind acte prin natura lor cu caracter legislativ, deoarece reglementează relaţii sociale ce ţin de domeniul legii, determinat de raporturile dintre Guvern şi Parlament, este limpede că şi formele privind controlul acestora sunt unele specifice.
Calea de contestare a ordonanţelor de Guvern, care reprezintă acte de sorginte guvernamentală, este cea prevăzută de dispoziţiile art. 9 din lege, care în mare măsură se inspiră din prevederile fundamentale ale art. 126 alin. (6) din Constituţie. Astfel, potrivit alin. (1) al acestui articol, competenţa de a soluţiona cererile persoanei vătămate prin ordonanţe ale Guvernului sau dispoziţii ale acestora, este atribuită instanţelor de contencios administrativ. Însă această cale procedurală nu oferă, deopotrivă, instanţei competente sesizate şi posibilitatea de a controla efectiv constituţionalitatea acestor acte administrative atipice, ci doar pe aceea de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
Împotriva acestor acte normative de sorginte guvernamentală, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim are deschisă calea acţiunii, însoţită de excepţia neconstituţionalităţii.
Prin modificarea B. disp. art. 9 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ prin Legea nr. 100/2008, „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă".
Or, motivarea pretenţiei reclamantului de sancţionare a actelor în discuţie coincide cu excepţia de neconstituţionalitate a acestora, acţiunea constituind, în fapt, baza motivării excepţiei, ceea ce conduce la inadmisibilitatea ab initio a acţiunii.
Prin urmare, calea de contestare a unei ordonanţe a Guvernului (simplă sau de urgenţă) este supusă regimului juridic reglementat de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi nu procedurii prevăzute de art. 8 din lege, normele care o reglementează fiind de strictă interpretare şi aplicare (fără a fi condiţionată de îndeplinirea procedurii speciale a plângerii prealabile sau de termene de exercitare a dreptului la acţiune).
Trebuie precizat că, aprobarea sau respingerea ordonanţelor de urgenţă se face prin lege, putând fi supusă amendării, cu ocazia dezbaterilor parlamentare, astfel încât aceste acte normative pot fi adoptate cu modificări sau respinse în integralitatea lor.
La acest moment, cele două acte normative au devenit legi, OG nr. 27/2002 fiind aprobată prin Legea nr. 233/2002 publicată în M.Of., Partea I, nr. 296 din 30 aprilie 2002, iar OG nr. 13 7/2000 prin Legea nr. 48/2002, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002 (OG nr. 137/2000 a fost modificată şi completată prin OG nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004).
În fapt, în contextul precizării acţiunii, reclamantul a înţeles să-şi extindă pretenţiile în contradictoriu cu Guvernul României, solicitând instanţei obligarea autorităţii publice a puterii executive la emiterea unui act administrativ, respectiv acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de către autorităţile de specialitate locale.
Evident că, şi raportat la aceste noi petite, cererea este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Cu privire la cererea de emitere act administrativ, o astfel de solicitare trebuie să se realizeze cu respectarea dispoziţiilor imperative ale art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificări şi completări.
Din actele administrate de către instanţă reiese că reclamantul nu face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii.
Referitor la cererea privind acordarea unor despăgubiri, instanţa de fond a apreciat că solicitarea este de asemenea inadmisibilă, reclamantul neprobând existenţa unei legături de cauzalitate între aplicarea actelor normative contestate şi prejudiciul invocat.
În plus, arată prima instanţă, raportat la cererea reclamantului privind acordarea despăgubirilor solicitate, se impune o discuţie cu privire la capacitatea juridică civilă, precum şi la calitatea procesuală pasivă a Guvernului României.
Susţinerile părţii reclamante referitoare la existenţa unui „prejudiciu" ce se impune a fi despăgubit şi a unei răspunderi de natură civilă a pârâtului Guvernul României, întemeiată pe dispoziţiile OG nr. 137/2000, republicată, sunt nu numai nefondate, dar şi în contradicţie cu prevederile constituţionale şi cu cele ale legilor speciale, care reglementează organizarea şi funcţionarea Guvernului, precum şi răspunderea membrilor acestuia.
Calificarea eronată a raportului juridic dintre părţi a determinat şi o apreciere greşită a reclamantului asupra existenţei unei răspunderi civile a organelor administraţiei de stat, întemeiată pe dispoziţiile OG nr. 137/2000, republicată.
Or, se arată în considerentele sentinţei recurate, răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţilor publice reglementată de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 este o instituţie proprie dreptului administrativ, stabilită de dreptul constituţional, şi se află în strânsă legătură cu celelalte instituţii fundamentale ale dreptului administrativ: organizarea, domeniul public, contenciosul administrativ etc.
Împotriva sentinţei nr. 173/F/CA din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs în termenul legal reclamantul R.I., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi de atac, casarea hotărârii recurate şi, după reţinerea cauzei spre judecare, pronunţarea instanţei asupra excepţiei de neconstituţionalitate a celor două acte normative invocate de recurent la prima instanţă precum şi, după soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională a României, judecarea cauzei pe fond în condiţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul admiterii acţiunii reclamantului aşa cum a fost formulată şi dovedită. Recurentul a solicitat şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
S-a învederat, prin motivele de recurs, că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a OG nr. 27/2002 şi a OUG nr. 137/2000, nici nu a procedat la sesizarea Curţii Constituţionale cu rezolvarea acestei excepţii, fiind încălcate astfel prevederile art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, ci s-a limitat numai a respinge, în mod nelegal, acţiunea reclamantului.
Recursul este nefondat.
Articolul 1 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, prevede posibilitatea ca persoana vătămată în drepturile sau interesele sale legitime prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe ale Guvernului, neconstituţionale, să se poată adresa instanţei de contencios administrativ, „în condiţiile prezentei legi".
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe introduce acţiune Ia instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate.
Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionară cauzei pe fond [art. 9 alin. (2) din lege]. După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor: dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei; în caz contrar, acţiunea se respinge ca inadmisibilă [art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare].
Acţiunea prevăzută de art. 9 din Legea contenciosului administrativ poate avea ca obiect, cum dispune expres art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative.
Rezultă că textul art. 1 alin. (7) şi art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările şi completările ulterioare, consacră posibilitatea persoanei vătămate de a adresa instanţei de contencios administrativ numai în cazul în care se pretinde vătămarea drepturilor sau intereselor sale legitime prin ordonanţe sau dispoziţii lin ordonanţe ale guvernului, şi că nu se prevede că dispoziţiile unor legi vor putea forma obiectul unor acţiuni în contencios administrativ.
În cauză, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a OG nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor şi a OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, însă cele două acte normative au fost aprobate prin legi, primul prin Legea nr. 233/2002 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 296 din 30 aprilie 2002) şi secundul prin Legea nr. 48/2002 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002). OG nr. 137/2000 a fost ulterior modificată şi completată prin OG nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004.
Or, faţă de această împrejurare, cum cererea de chemare în judecată formulată de reclamant este formulată ulterior aprobării, prin lege, a ordonanţelor considerate ca neconstituţionale, este inadmisibilă acţiunea formulată de recurent în temeiul art. 1 alin. (7) şi art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
În consecinţă, apreciind că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală şi că motivele de recurs invocate de reclamant nu sunt întemeiate, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentul R.I. împotriva sentinţei nr. 173/F/CA/2008 din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva sentinţei nr. 173/F/CA din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2905/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2923/2009. Contencios → |
|---|
