ICCJ. Decizia nr. 2905/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2905/2009
Dosar nr. 2094/1/200.
Şedinţa publică din 27 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin Hotărârea nr. 190 din 5 februarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au fost respinse cererile de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulate de 22 de procurori care funcţionează sau au funcţionat în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, recurenta fiind menţionată la poziţia 3 în enumerarea din cuprinsul hotărârii.
În motivarea hotărârii, Consiliul Superior al Magistraturii a reţinut, în esenţă, următoarele:
- procurorii din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care au solicitat recunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au susţinut un concurs de promovare conform art. 43 raportat la
- deşi este organizată ca o structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are personalitate juridică proprie, cu atribuţii, competenţă, organizare şi salarizare stabilite prin lege specială [art. 75 alin. (12) din Legea nr. 304/2004];
- competenţa prevăzută de Legea nr. 508/2004, cu modificările şi completările ulterioare, aparţine Direcţiei, astfel că nu poate fi pusă în discuţie validitatea actelor procedurale întocmite de către procurorii specializaţi care nu au grad profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
- numirea procurorilor într-o structură specializată făcută potrivit art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 508/2004 şi ulterior, conform procedurii speciale prevăzute de art. 75 alin. (4)-(8) din Legea nr. 304/2004 republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, nu se confundă cu promovarea în funcţii de execuţie, care se face numai prin concurs, în condiţiile art. 43 şi art. 44 din Legea nr. 303/2004; art. 26 din Legea nr. 508/2004 prevede că dispoziţiile Legilor nr. 303, 304 şi 317/2004, republicate, se aplică în mod corespunzător şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, astfel că procurorii care activează în cadrul Direcţiei pot fi promovaţi în funcţii de execuţie numai prin concurs, conform art. 43 - 44 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004;
- în temeiul art. 75 alin. (11) din Legea nr. 304/ 2004, la încetarea activităţii în cadrul D.I.I.C.O.T., procurorii revin la parchetele de unde provin; pentru situaţia în care la parchetul unde procurorul a solicitat să revină nu există posturi vacante, prin OUG nr. 100/2007 s-a constituit prin bugetul de stat, un fond de rezervă.
- salarizarea procurorilor D.I.I.C.O.T. cu un coeficient de multiplicare corespunzător indemnizaţiei procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu conferă de drept şi gradul profesional corespunzător.
- hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu au caracter obligatoriu în cauze similare supuse analizei pentru că nu au fost pronunţate în recurs în interesul legii, astfel că nu constituie o dezlegare la o problemă de drept dedusă judecăţii.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs P.D., solicitând anularea acesteia ca nelegală şi netemeinică şi admiterea cererii sale de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivare, recurenta a arătat că prin Hotărârea nr. 97 din 01 noiembrie 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, Secţia pentru Procurori, a fost avizată favorabil numirea sa în funcţia de procuror la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar începând cu data de 01 noiembrie 2005, prin Ordinul nr. 2249/2005 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost numită în funcţia de procuror la D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Hunedoara, fiind declarată admisă la interviul organizat în perioada 10-13 octombrie 2005 de comisia constituită conform art. 75 din Legea nr. 304/2004.
A arătat recurenta că numirea sa a fost făcută pe perioadă nedeterminată şi reprezintă promovarea realizată în urma admiterii în baza unui interviu, ca formă de examinare specială prevăzută de lege, în structura cu personalitate juridică specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De altfel, chiar în cuprinsul Hotărârii nr. 97/2005 a Secţiei pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii se precizează că din verificarea dosarelor procurorilor declaraţi admişi la interviu, a rezultat că aceştia îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege referitor la pregătirea profesională, conduita morală ireproşabilă şi vechimea de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător.
De asemenea, ipoteza conform căreia procurorii D.N.A. şi ai D.I.I.C.O.T. nu au gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ar ridica o gravă problemă asupra validităţii actelor procedurale - penale întocmite de aceştia.
Cu privire la jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi, recurentul a arătat că Plenul CSM a ignorat atât punctul de vedere evocat constant în hotărârile judecătoreşti, cât şi faptul că nu există o practică neunitară care să determine necesitatea unui recurs în interesul legii, realizând chiar o discriminare, cu încălcarea principiilor fundamentale menţionate în art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a arătat că respingerea cererii recurentei s-a făcut cu interpretarea corectă şi distincţia cuvenită între noţiunile de „numire" şi „promovare" pentru care legea prevede condiţii şi proceduri diferite, reluând, în esenţă, argumentele expuse în hotărârea atacată. A concluzionat în sensul că numirea la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism conferă dreptul procurorilor de a funcţiona la această structură specializată, de a îndeplini atribuţiile ce intră în competenţa ei, de a fi remuneraţi cu indemnizaţia prevăzută de lege, dar nu şi gradul corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care poate fi obţinut numai prin concurs. In caz contrar - în optica intimatului - s-ar crea o situaţie discriminatorie, dezavantajoasă pentru toţi ceilalţi procurori din cadrul Ministerului Public care, pentru a promova la parchetele imediat superioare, trebuie să susţină concursuri.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a apărărilor formulate în întâmpinare, ţinând seama de înscrisurile depuse la dosar şi de normele aplicabile în materia supusă analizei, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Este necontestat faptul că D.I.I.C.O.T. face parte din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acest fapt rezultând în mod expres şi fără echivoc din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 508/2004, modificată şi completată prin OUG nr. 131/2006, conform cărora:
Art. 1 (1) - Prin prezenta lege se înfiinţează Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, este necontestat faptul că numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. se face potrivit dispoziţiilor Legii nr. 508/2004 (privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism) dispoziţii cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării procurorilor în funcţii de execuţie sau de conducere, reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.
Este evident faptul că nu se poate face confuzie între numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile şi conform procedurii reglementate de Legea nr. 508/2004 şi promovarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în condiţiile şi potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 303/2004.
Sub acest aspect, Curtea are în vedere faptul că recurenta nu a solicitat promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci recunoaşterea gradului profesional corespunzător acestui parchet.
Rezultă aşadar că prin hotărârea recurată se face confuzie între efectele instituţiei promovării procurorilor şi cele ale instituţiei numirii acestora.
Pe de altă parte Curtea reţine că existenta unei anumite conjuncturi socio-politice, a făcut necesară înfiinţarea în timp util a unei structuri specializate în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, organizată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce a determinat adoptarea unei legi speciale (Legea nr. 508/2004) de reglementare a condiţiilor şi procedurii de numire în cadrul acestui organism a unor procurori competenţi, în condiţiile şi conform unei procedurii derogatorii de la dreptul comun (Legea nr. 303/2004).
Aceleaşi necesităţi în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism explică şi existenţa în cadrul D.I.I.C.O.T. a serviciilor şi birourilor teritoriale, fără a trage însă concluzia că procurorii care le deservesc ar avea competenţe sau grade diferite, deoarece ei îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi structuri, şi anume D.I.I.C.O.T. în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere modalitatea de înfiinţare a D.I.I.C.O.T. şi de numire a procurorilor în cadrul D.I.I.C.O.T. urmează a fi înlăturată apărarea intimatului referitoare la o eventuală discriminare ce s-ar naşte în raport cu procurorii care pentru a accede la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au urmat procedura de promovare reglementată de Legea nr. 303/2004.
De altfel, în ceea ce priveşte noţiunea de discriminare, Curtea are în vedere şi practica constantă a CEDO (a se vedea şi Decizia CEDO din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României) în care s-a reţinut că „o distincţie este discriminatorie dacă aceasta nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă ea nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat".
Or, în speţă, justificarea obiectivă constă în necesitatea combaterii infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism. materializată în adoptarea Legii nr. 508/2004 şi înfiinţarea D.I.I.C.O.T. în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar justificarea rezonabilă rezidă în faptul că îndeplinind, în condiţiile legii, o funcţie în cadrul unei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul numit la D.I.I.C.O.T. dobândeşte ipso facto gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ceea ce nu s-ar justifica în cazul unor eventuale detaşări sau delegări - instituţii care nu se confundă cu „numirea" în funcţie).
Sub acest aspect, Curtea constată că Plenul C.S.M. prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, a definit gradul profesional ca fiind „dreptul unui magistrat de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează carierea magistraţilor", prin această hotărâre fiind de altfel recunoscut gradul profesional al unui procuror.
Or, în cauză este necontestat faptul că recurenta a fost numită în condiţiile legii speciale (Legea nr. 508/2004), la D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că, potrivit raţionamentului din Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, a câştigat dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor.
Pe de altă parte, nerecunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar echivala, în fapt, cu o nerecunoaştere a competenţei ce revine procurorilor D.I.I.C.O.T. în exercitarea atribuţiilor specifice acestei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, structură înfiinţată ca atare prin lege.
De reţinut este şi faptul că, în această materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă şi ultimă instanţă, ceea ce presupune că nu se poate face abstracţie de practica deja existentă la nivelul instanţei în care, admiţând cereri de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul procurorilor numiţi la Parchetul Naţional Anticorupţie, structură similară D.I.I.C.O.T., au fost reţinute argumente ce vizează aplicarea dreptului comunitar, în sensul că a admite teza intimatului „ar însemna a încălca câteva principii generale cum ar fi: al protecţiei încrederii legitime, al echivalenţei postului şi a gradului, al bunei-credinţe şi al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar aplicabile şi în sfera largă a raporturilor de serviciu în spaţiul Uniunii Europene".
În acest sens, faţă de practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o altă soluţie decât cea de admitere a cererii de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar echivala cu acceptarea unor divergente de jurisprudenţă (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care în practica CEDO s-a reţinut că existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării este în sine contrară principiului securităţii juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Beian împotriva României, nr. 30658/05, §37-39).
Cât priveşte susţinerea intimatului relativă la deciziile pronunţate anterior în această materie de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că acestea nu sunt obligatorii, aceasta urmează a fi înlăturată pentru următoarele considerente:
- rolul unei jurisdicţii supreme, cum este cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în această materie este acela „de a regla contradicţiile jurisprudenţei" {Zielinski şi Pradal & Gonzalez şi alţii împotriva Franţei, nr. 24846/94, §59; Pădurarii împotriva României, nr. 63252/00, §98);
- cât priveşte menţinerea aceloraşi soluţii în cauze similare, aceasta este de natură a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii îrr scopul de a evita apariţia unor divergenţe jurisprudenţiale {mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, §96; Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, §98; Beian împotriva României, nr.30658/05, §37-39).
- invocarea caracterului obligatoriu numai în privinţa problemelor de drept dezlegate prin intermediul recursurilor în interesul legii este lipsită de relevanţă în cauza dedusă judecăţii deoarece: pe de o parte, nu suntem în prezenţa unei practici contradictorii în sensul dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca jurisdicţie unică în această materie, judecă în primă şi ultimă instanţă, având obligaţia de a aplica şi interpreta unitar legea, ceea ce implică în mod necesar respectarea propriei jurisprudenţe.
In raport de cele mai sus reţinute, Curtea apreciază că hotărârea recurată este nelegală în ceea ce o priveşte pe recurenta P.D., motiv pentru care, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va anula Hotărârea nr. 190 din 5 februarie 2009 a Plenului C.S.M. în ceea ce o priveşte pe recurentă, va admite cererea acesteia şi îl va obliga pe intimat să recunoască recurentei gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de P.D. împotriva Hotărârii nr. 190 din 5 februarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Anulează hotărârea atacată în ceea ce o priveşte pe recurentă şi obligă intimatul Consiliul Superior al Magistraturii să recunoască acesteia gradul profesional de procuror corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2904/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2918/2009. Contencios → |
|---|
