ICCJ. Decizia nr. 2929/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2929/200.
Dosar nr. 1475/33/200.
Şedinţa public de la 28 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 701 din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta G.I.E., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi a obligat pârâta să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafaţă de 180 mp, situat în Cluj-Napoca.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost obligată pârâta la plata sumei de 1000 lei/zi penalităţi de întârziere a executării sentinţei de la data rămânerii definitive şi irevocabile şi până la executarea efectivă a sentinţei, în sensul emiterii deciziei, precum şi la achitarea către reclamantă a sumei de 900 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta a înregistrat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 36143/3/452, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu, pentru care a fost emisă Dispoziţia Primarului municipiului Cluj-Napoca nr. 1096 din 13 martie 2006.
La notificarea iniţială, reclamanta a revenit cu o cerere de urgentare a emiterii unei dispoziţii de restituire în echivalent, expediată cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire la data de 10 septembrie 2007, la care nu a primit încă răspuns.
Prima instanţă a avut în vedere că, prin Dispoziţia emisă de autoritatea administraţiei publice locale unipersonale, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri în echivalent bănesc, că acest act nu a fost contestat de reclamantă, considerându-se, astfel, că a achiesat la modalitatea de soluţionare a notificării prin acordarea de despăgubiri, sens în care a şi formulat cererea la Comisia centrală.
Reclamanta este, se arată în considerentele sentinţei atacate, în posesia unui bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru asigurarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, aceasta însemnând că reclamanta deţine un drept de creanţă, drept pe care jurisprudenţa Curţii Europene îl califică ca fiind un bun în sensul amintit anterior.
Aşa fiind, reţine instanţa de fond, reclamanta poate invoca dreptul la respectarea proprietăţii, aşa cum este el configurat şi dezvoltat în jurisprudenţa pertinentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului; în acest sens, conform art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, prima instanţă a invocat hotărârile recente de condamnare a României de către instanţa comunitară susmenţionată, reţinând că este necesar a da eficientă acţiunii reclamantei prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti constrângătoare pentru autoritatea administrativă, în vederea îndeplinirii în cel mai scurt timp şi eficient a atribuţiilor sale, tocmai pentru a nu expune pe reclamantă arbitrariului şi hazardului cu consecinţe grave asupra drepturilor şi intereselor legitime de care aceasta se prevalează, cu riscuri incalculabile, mergând până acolo unde s-ar pune în discuţie însăşi substanţa acestor drepturi şi negarea justiţiei.
Aceasta, întrucât, reţine instanţa de fond, pe lângă necesitatea protejării dreptului de proprietate, este important de reţinut că şi termenele ce implică durata de rezolvare a cererilor în procedura administrativă sunt socotite că fac parte din proces; or, dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţie impun rezolvarea acestor cereri într-un termen rezonabil, optim şi previzibil.
De asemenea, prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, stabilind în sarcina pârâtei sancţiunea penalităţii de întârziere pentru fiecare zi în executarea sentinţei.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a reiterat, în esenţă, apărările invocate în faţa instanţei de fond, în plus susţinând că, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că cererea reclamantei din 10 septembrie 2007 ar avea caracterul unei cereri de urgentare a procedurilor şi că, de asemenea, în mod greşit a fost obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere, de vreme ce în speţă nu ne aflăm în prezenţa nesoluţionării în termen şi nici a refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri ci a urmării unei proceduri administrative impuse de lege, care nu prevede un termen expres.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauzat inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Într-adevăr, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede mai multe etape în soluţionarea cererilor de retrocedare, fără să reglementeze un termen pentru emiterea deciziei.
Împrejurarea că norma specială nu a menţionat un termen pentru rezolvarea cererilor de retrocedare nu poate, însă, încuraja autoritatea publică să tergiverseze soluţionarea acestora, sesizările privind retrocedarea imobilelor impunându-se a fi soluţionate într-un termen rezonabil sau cu prioritate, în cazuri de excepţie.
Dispoziţia legală naţională, invocată de recurentă, prin care se instituie un sistem aleatoriu de acordare a despăgubirilor în caz de aplicare a dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 10/2001, este de natură a modifica substanţial şi subiectiv valoarea acestor despăgubiri, cu consecinţa creării unui nou prejudiciu provenit din neemiterea promptă a deciziei administrative, prin care se recunoaşte existenţa încălcării dreptului de proprietate.
Această situaţie nu poate fi, însă, acceptată, reprezentând o încălcare evidentă a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei pentru apărarea a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de fond, care a admis acţiunea reclamantei.
Fiind vorba de o perioadă de peste 2 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării intimatei de emitere a deciziei, este evident că nu ne aflăm în prezenţa unui „termen rezonabil", în accepţiunea prevederilor comunitare susmenţionate, dar ne aflăm în situaţia nesoluţionării în termen a cererii formulate de intimata-reclamantă, ceea ce a determinat instanţa de fond să facă aplicarea în mod corect a prevederilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere cererea intimatei, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 900 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezii depuse la dosar (f.24).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 701 din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 900 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă G.I.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2927/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2940/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
