ICCJ. Decizia nr. 2990/2009. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2990/2009
Dosar nr. 429/43/2008
Şedinţa publică din 29 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 130 din 11 decembrie 2008 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei F.C., formulată în contradictoriu cu pârâta A.N.P., a anulat Decizia nr. 256 din 7 mai 2008 emisă de D.G.A.N.P. şi a dispus repunerea reclamantei în funcţia de conducere şi în drepturile anterioare emiterii deciziei. Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 2980 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că Decizia nr. 256 din 07 mai 2008 emisă de D.G.A.N.P., prin care reclamanta F.C. a fost revocată din funcţia de şef serviciu II asistenţă psiho-socială şi educaţie, din cadrul Penitenciarului Târgu Mureş, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 512 din Legea nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici din A.N.P., este nelegală.
A constatat instanţa că, deşi faţă de principiul neretroactivităţii legii civile, motivele prevăzute de art. 512 alin. (1) - (5) puteau fi avute în vedere doar după data de 11 februarie 2008 - data publicării în M. Of. a OUG nr. 4/2008, prin care aceste prevederi au fost introduse în textul legii nr. 293/2004, inspecţia ce a precedat măsura revocăriidin funcţie a avut loc în zilele de 4 şi 5 februarie 2008, aşadar anterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii.
Instanţa a constatat că Decizia de revocare nu a fost întemeiată şi pe dispoziţiile alin. (2) al art. 512 din Legea nr. 293/2004, deşi criteriile legale menţionate în cuprinsul acestui alineat trebuiau avute în vedere în emiterea deciziei atacate, în cuprinsul deciziei nefăcându-se, de altfel,referire nici la condiţiile cerute în cuprinsul alin. (3) şi (5) ale aceluiaşi articol.
Totodată, instanţa a apreciat că întrucât la data numirii în funcţia de conducere reclamanta a îndeplinit criteriile de vechime, comportament, comunicare, aptitudini profesionale şi morale şi chiar manageriale, trebuie acceptat că revocarea din funcţia în care a fost promovată nu poate fi hotărâtă în mod arbitrar, o atare decizie putând fi luată numai atunci când exista dovezi clare că funcţionarul în cauză nu mai corespunde exigenţelor funcţiei de conducere în care a fost promovat şi care reprezintă un drept dobândit, ce generează raporturi juridice specifice atribuţiilor şi obligaţiilor derivând din exercitarea funcţiei de conducere.
A considerat instanţa că faţă de introducerea art. 512 în Capitolul V al Legii nr. 293/2004 intitulat „Modificarea-punerea la dispoziţie, suspendarea din funcţie şi încetarea raporturilor de serviciu", revocarea din funcţia de conducere a funcţionarului public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare echivalează cu o sancţiune disciplinară pentru motive imputabile funcţionarului.
Totodată, faţă de împrejurarea că legea specială nu prevede cerinţele minimale pe care trebuie să le cuprindă Decizia de revocare din funcţia de conducere şi cum potrivit dispoziţiilor art.81 din Legea nr. 293/2004, aceasta se completează cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii, instanţa a constatat că nelegalitatea deciziei atacate rezultă şi din neîndeplinirea tuturor cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 62 alin. (2) C. muncii sub sancţiunea nulităţii absolute: respectiv motivarea în fapt, indicarea căii de atac şi a instanţei competente să o judece.
împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie potrivit art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond a admis în mod greşit acţiunea, reţinând că legea specială, nr. 293/2004, nu prevede cerinţele minimale pe care trebuie să le cuprindă Decizia de revocare din funcţia de conducere, dar potrivit art. 81, ea se completează cu legislaţia muncii, care impune motivarea în fapt şi în drept şi precizarea termenului în care Decizia poate fi atacată la instanţa judecătorească.
În opinia recurentei-pârâte, Decizia contestată este supusă prevederilor art. 512 din Legea nr. 293/2004, ale căror cerinţe le respectă întocmai, iar motivele de fapt învederate în documentele anexate sunt suficiente pentru a proba temeinicia revocării intimatei-reclamante din funcţia de conducere.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, arătând că recurenta-pârâtă nu a expus în concret motivele de recurs şi nu a procedat la o dezvoltare a acestora, aşa cum prevede art. 3021 alin. (2) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, a arătat că sentinţa recurată este legală şi temeinică, fiind rezultatul unei analize riguroase şi exhaustive a materialului probatoriu administrat în cauză, şi a argumentat această apărare prin ample referiri la situaţia de fapt rezultată din probe şi la normele naţionale şi convenţionale incidente.
Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă în şedinţa publică din 29 mai 2009, aşa cum rezultă din practicaua prezentei decizii.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Actul atacat în contencios administrativ este Decizia nr. 256 din 7 mai 2008, prin care Directorul general al A.N.P. a dispus revocarea din funcţie a intimatei-reclamante în temeiul art. 512 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 293/2004 şi al art. 4 lit. b) din Competenţele de gestiune a resurselor umane ale ministrului justiţiei, directorului general al A.N.P. şi directorilor unităţilor subordonate, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2790/C/2004.
Decizia nu a fost motivată în fapt, în preambulul ei făcându-se doar o referire la propunerea înaintată de directorul Penitenciarului Târgu Mureş, prin adresa din data de 8 aprilie 2008.
Din conţinutul acestei adrese rezultă că a fost analizată activitatea Serviciului Educaţie şi Asistenţă Psihosocială din cadrul Penitenciarului Târgu Mureş începând cu data de 1 ianuarie 2008 şi s-a constatat existenţa unor divergenţe între şeful serviciului (intimata - reclamantă) şi subordonaţii acesteia, divergenţe care creează pericolul scăderii performanţei profesionale a întregului sector, ceea ce denotă exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale în ceea ce priveşte organizarea eficienţei, comportamentul şi comunicarea cu subalternii. În consecinţă, directorul penitenciarului a propus revocarea din funcţia de conducere şi numirea într-o altă funcţie, conform art. 512 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 293/2004.
Concret, dintre atribuţiile manageriale prevăzute generic în art. 512 alin. (1) din Legea nr. 293/2004: organizarea eficientă; comportamentul şi comunicarea; asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale, au fost constatate exercitarea necorespunzătoare a celor detaliate în alin. (3) şi (5): comportamentul şi comunicarea şi aptitudinile manageriale.
Numai că, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, propunerea formulată de directorul penitenciarului la data de 8 aprilie 1008 s-a fundamentat pe rezultatele unei inspecţii efectuate în perioada 4 februarie – 5 februarie 2008, din dispoziţia directorului general al A.N.P., consemnate în nota nr. 204597 (nedatată), în finalul căreia se propunea „efectuarea unei inspecţii de către o echipă din cadrul Direcţiei Inspecţie – A.N.P., care să aibă ca obiective evaluarea complexă a activităţilor profesionale desfăşurate de către şeful serviciului educaţie şi asistenţă psihosocială, cât şi de către personalul din subordine, de la data ultimei inspecţii efectuate de Corpul de control al administraţiei centrale la începutul lunii octombrie 2006 (având în vedere învinuirile reciproce ale părţilor privind lipsa de profesionalism în îndeplinirea atribuţiunilor de serviciu), precum şi cercetarea acuzaţiilor privind încălcarea, de către doamna subinspector şef F.C., prin comportamentul manifestat faţă de colectiv, a prevederilor statutului de funcţionar public cu statut special".
Inspecţia a fost efectuată abia ulterior propunerii de revocare din funcţie, în perioada 29 – 30 aprilie 2008, iar rezultatele au fost consemnate în nota de informare nr. 207352/DIP din 6 mai 2008, care a concluzionat în sensul că verificările pe linie de specialitate au relevat lipsa de profesionalism şi implicare în buna desfăşurare a activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială a întregului personal din cadrul serviciului.
Acestea fiind etapele derulate în procedura administrativă finalizată cu revocarea din funcţie a intimatei-reclamante, instanţa de fond a reţinut corect că Decizia contestată nu a fost motivată în fapt, simpla trimitere la propunerea din data de 8 aprilie 2008 nefiind de natură să acopere cerinţa motivării.
Obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului în conduita administrativă, menită să facă posibilă verificarea temeiurilor şi efectelor deciziei administrative şi, prin intermediul acestora, a proporţionalităţii măsurii dispuse cu împrejurările care au determinat-o şi cu interesul public pe care era chemată să îl ocrotească.
Motivarea a devenit astfel o veritabilă condiţie de validitate a actului administrativ, care se impune cu precădere în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale, subiective, în vederea identificării şi verificării respectării limitei de demarcaţie între marja de acoperire de care dispune administraţia publică şi arbitrariul în conduita acesteia.
Dintr-o altă perspectivă, este de menţionat că împrejurările reţinute în concluziile notei de inspecţie nr. 207.352 /DIP/ din 6 mai 2008 nu sunt de natură să justifice sancţiunea extremă a revocării din funcţia de conducere.
Este adevărat că neindicarea în decizie a termenului de contestare şi a instanţei competente să o cenzureze nu atrage, prin ea însăşi, nulitatea actului supus analizei, atâta vreme cât intimata - reclamantă nu a suferit nici o vătămare în acest mod, adresându-se instanţei competente în termenele şi condiţiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ.
Considerentele expuse anterior, legate de neîndeplinirea cerinţei motivării şi de netemeinicia măsurii dispuse, conferă însă consistenţa soluţiei de admitere a acţiunii pronunţate de prima instanţă.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de modificare sau de casare a hotărârii atacate, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte în recurs, dar Înalta Curte va face aplicarea alineatului (3) al aceluiaşi articol, diminuând onorariul avocatului în raport cu amploarea demersurilor efectuate în cadrul acestei etape procesuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M.J.L.C. – A.N.P. împotriva sentinţei nr. 130 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante F.C. suma de 1.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2980/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2997/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
