ICCJ. Decizia nr. 3201/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3201/2009
Dosar nr. 688/59/200.
Şedinţa publică din 9 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa nr. 333 din 26 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara a fost admisă acţiunea formulată de U.C. în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Corpul Naţional al Poliţiştilor din Inspectoratul Judeţean al Poliţiştilor de Frontieră Timiş în interesul reclamantului; a fost anulată hotărârea nr. 58 din 30 mai 2008 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor cât şi Decizia de imputare nr. 307.053 din 24 ianuarie 2008 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.
Instanţa de fond a dispus exonerarea reclamantei de la plata sumei imputate şi obligarea pârâţilor la restituirea către reclamată a sumelor reţinute în temeiul Deciziei de imputare.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reclamanta U.C. a îndeplinit funcţia de ofiţer specialist III în cadrul compartimentului Financiar al Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş, iar la data de 19 octombrie 2006, s-a dispus constituirea unei comisii de cercetare administrativă în vederea recuperării prejudiciului material pricinuit Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş prin plata pretins necuvenită a unor sporuri salariale către agenţii proveniţi din sursă externă, aşa cum a rezultat din procesul-verbal de cercetare administrativă nr. 307049 din 24 februarie 2008.
Instanţa a reţinut că în temeiul acestui proces-verbal au fost emise deciziile de imputare din datele de 4 mai 2007 şi 16 mai 2007, decizii care au fost anulate de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (acum devenit Ministerul Administraţiei şi Internelor) prin hotărârile nr. 59, 60 şi 61 din 14 septembrie 2007.
Ca urmare a anulării acestor decizii de imputare, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a dispus declanşarea cercetării administrative, în vederea stabilirii persoanelor vinovate de nerecuperarea pagubei produse prin emiterea deciziilor de imputare în mod nelegal.
Această cercetare administrativă a fost finalizată prin procesul-verbal de cercetare administrativă în temeiul căruia a fost emisă Decizia de imputare nr. 307053/2008, care face obiectul dosarului de faţă prin care i-a fost imputată reclamantei U.C. suma de 77.663 lei în conformitatea cu OG nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Instanţa de fond a reţinut că această reglementare (OG nr. 121/1998) este aplicabilă şi funcţionarilor publici din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, întrucât la data edictării acestui act normativ nu existau funcţionari publici în cadrul instituţiilor militare indicate la art. 2, iar legiuitorul din 1998 a utilizat noţiunea de „personal civil" , care este mai cuprinzătoare decât aceea a personalului contractual.
Instanţa de fond a reţinut că termenul total impus de lege pentru cercetarea administrativă a fost de 120 de zile, începând cu 1 octombrie 2007 şi sfârşind la data de 29 ianuarie 2008, iar emiterea procesului-verbal de cercetare administrativă la 24 ianuarie 2008 a fost făcută în cadrul termenului legal.
De asemenea, instanţa a reţinut că susţinerea reclamantei cu privire la legalitatea acordării sporurilor ce constituie paguba nu poate fi primită atâta timp cât prin procesul-verbal contestat, Comisia de soluţionare a Contestaţiilor a apreciat că există o pagubă, constatată de comisia de cercetare administrativă şi în temeiul căreia s-au emis deciziile de imputare obiect al dosarului de faţă, însă instanţa a apreciat că în mod greşit Comisia a refuzat analizarea condiţiilor existenţei unei pagube generate de acordarea sporurilor arătate.
Instanţa de fond a constatat că la dosarul cauzei există o notă a direcţiei de specialitate a Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin care s-a apreciat în sensul că sporurile în discuţie trebuie să fie acordate agenţilor încadraţi din sursă externă, situaţie în care nu poate fi imputată reclamantei existenţa unei pagube determinate de aplicarea sau interpretarea eronată a unor dispoziţii legale lipsite de claritate.
S-a reţinut că imputarea acestor sume de bani reclamantei aduce atingere în mod evident dreptului de proprietate al acesteia prin diminuarea patrimoniului său, ceea ce impune ca această privare de proprietate să îndeplinească cerinţele impuse de art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că nu poate constitui o privare de proprietate legală, imputarea unei sume cu titlul de reparare a unei pagube a cărei existenţă este incertă din punct de vedere legal, întrucât opinia oficială a autorităţii statale pretins păgubite este în sensul că sumele respective erau datorate agenţilor încadraţi din sursă externă.
Instanţa de fond a concluzionat că nu a fost dovedită în cauză, condiţia existenţei unei pagube, astfel încât deciziile de imputare emise în sarcina reclamantei vor fi anulate şi aceasta va fi exonerată de la plata sumei datorate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, recursuri întemeiate pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., conform cărora recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casarea prevăzute în art. 304,instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.
Recurentul Inspectoratul General al Poliţie de Frontieră Bucureşti, critică sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că în mod eronat a fost exonerată intimata-reclamantă de plata sumei ce i-a fost imputată, întrucât potrivit Hotărârilor nr. 59, 60, 61 pronunţate de Comisia de Jurisdicţie a imputaţiilor la data de 14 septembrie 2007, (neatacate la instanţă) s-a stabilit cu certitudine existenţa unei pagube determinată de acordarea nelegală a unor sporuri agenţilor Poliţiei de Frontieră Română, intimaţii-reclamanţi efectuând practic pregătire individuală la locul de muncă, asimilată stagiului la unităţi şi neavând dreptul la plata acestor sporuri, astfel încât atât Decizia de imputare cât şi hotărârile emise şi procedura administrativă-jurisdicţională sunt legale.
Recurentul Ministerul Administraţiei şi Internelor prin motivele de recurs formulate susţine ca hotărârea instanţei de fond este vădit netemeinică şi nelegală, cercetarea administrativă materializată în procesul-verbal nr. 307049 din 24 ianuarie 2008 constatând că vinovat de neemiterea deciziilor de imputare în termenul legal (fapt ce a condus la pierderea dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei), este şi intimata-reclamantă, care astfel a încălcat dispoziţiile art. 23 alin. (1) din OG nr. 121/198 şi pct. 88 din Instrucţiile Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 830/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Susţine recurentul că s-a dovedit existenţa unei pagube, aceasta fiind recunoscută de către intimata-reclamantă, membră a comisiei de cercetare administrativă din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş.
O altă critică a recurentului se referă la faptul că instanţa de fond a admis în mod cu totul eronat cererea de intervenţie formulată de intervenientul Consiliului Teritorial al Corpului Naţional al Poliţiştilor din Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş, această cerere fiind de fapt inadmisibilă şi lipsită de interes, pentru că respectiva organizaţie profesională nu are nici un fel de competenţe în a se pronunţa asupra modalităţilor de efectuare a cercetării administrative.
Recurentul critică sentinţa instanţei de fond şi sub aspectul obligării pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, suma solicitată de intimata-reclamantă de 6376,73 lei reprezentând onorariu de avocat, fiind excesivă în raport de complexitatea pricinii şi prestaţia acestuia, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii având dreptul să mărească sau să micşoreze onorariul avocaţilor faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Intimata-reclamantă U.C. a depus întâmpinare la recursurile formulate, solicitând respingerea acestora ca nefondate.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză; având în vedere şi probatoriile administrate, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi urmează a fi respinse potrivit art. 312 C. proc. civ. pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Conform doctrinei juridice condiţia existenţei unui prejudiciu este de esenţa răspunderii materiale, acesta trebuind să fie un prejudiciu „efectiv, real, cert şi cauzat direct unităţii".
In speţă, paguba invocată de pârâtă este reprezentată de acordarea în cursul anilor 2005 şi 2006 a unor sporuri agenţilor din sursă externă, sporuri ce au fost considerate a fi acordate nelegal de către recurenţi.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, paguba invocată în cauză nu poate avea un caracter cert, atâta timp cât sunt discuţii şi păreri contradictorii cu privire la legalitatea constatării acestei pagube.
Instanţa de fond în mod legal a reţinut că exista şi o lipsă de claritate a legislaţiei în ce priveşte acordarea acestor sporuri agenţilor din sursă externă şi că nu se poate reţine existenţa unei pagube generate de acordarea unor sporuri despre care chiar şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor) prin adresa nr. 233949 din 21 martie 2008 şi a exprimat opinia în sensul că „agenţii încadraţi din sursă externă nu sunt cursanţi şi îndeplinesc misiuni specifice oricărui poliţist de frontieră şi trebuie să beneficieze de toate drepturile financiare şi materiale legale în vigoare".
Acelaşi lucru a fost susţinut şi de către Inspectorul General al Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră în Nota de Raport nr. 126938 din 20 septembrie 2006.
Dar, întrucât au existat şi opinii contrare în sensul că agenţii încadraţi din sursă externă nu pot beneficia de aceste sporuri, ele neputând fi acordate pe perioada stagiului de practică, chiar dacă personalul respectiv desfăşoară activităţi concrete de frontieră, este clar că s-a creat o confuzie referitoare la acordarea acestor sporuri şi drept consecinţă prejudiciul rezultat din plata acestor sporuri nu este unul cert stabilit.
În al doilea rând, în situaţia în care s-ar retine totuşi existenta unei pagube, aceasta poate fi recuperată direct de la autorul direct în termenul de prescripţie de 3 ani, nefiind necesară recuperarea acesteia de la intimata-reclamantă care nu are decât o răspundere subsidiară şi numai în cazul în care se constată că autorul direct este insolvabil.
Sumele de bani imputate pot fi recuperate în justiţie de la agenţii respectivi care au primit sporurile salariale pretins a fi nedatorate de către recurenţii-reclamanţi.
Aşadar, instanţa de fond a apreciat în mod corect faptul că „paguba are un caracter incert faţă de cel răspunzător subsidiar" şi nu poate face obiectul tragerii la răspundere materială, lipsind certitudinea creanţei.
Susţinerile recurentei-pârâte Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră referitoare la faptul că există o pagubă, deoarece au fost emise Hotărârile nr. 59, 60, 61 din 14 septembrie 2007 ale Comisiei de jurisdicţie a Imputaţiilor, decizii ce nu au fost atacate la instanţa judecătorească abilitată, sunt neîntemeiate, atâta timp cât aşa cum s-a arătat, paguba este incertă şi mai există posibilitatea de a fi recuperată de la agenţii care au încasat sporurile.
Mai mult decât atât, art. 19 din OG nr. 121/1998 act normativ aplicabil în cauză, prevede că intervine „răspunderea subsidiară" a militarilor doar în „cazul constatării insolvabilităţii autorului direct al prejudiciului".
Concluzionând că prejudiciul imputat nu este cert stabilit pentru că însăşi acordarea sporurilor nu a fost lămurită sub aspectul legalităţii acordării acestora, existând confuzii chiar la nivel central cu privire la acest aspect, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra legalităţii acordării sporurilor aşa cum eronat pretinde recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.
În înţelesul legii paguba nu este certă tocmai pentru că există numeroase îndoieli şi opinii cu privire la acordarea sporurilor agenţiilor de sursă externă.
Practica judiciară invocată de recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră (Decizia civilă nr. 3409 din 10 octombrie 2008) nu poate fi avută în vedere la soluţionarea prezentei cauze pentru ca, aşa cum s-a precizat, în speţă este în discuţie problema sumelor încasate necuvenit de către agenţii de sursă externă, care în opinia Ministerului de resort nu efectuează numai pregătire individuală la locul de muncă, ci îndeplinesc şi misiuni specifice oricărui poliţist de frontieră (vezi adresa nr. 233949 din 21 martie 2008).
Recurentul-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor critică sentinţa instanţei de fond, susţinând că instanţa de fond la pronunţarea acesteia nu a observat care este motivul nerecuperării pagubei de la cei care au produs-o, respectiv expirarea termenului prevăzut la art. 23 alin. (1) şi (2) din OG nr. 121/1998, aspect care a determinat obligaţia restituirii sumelor respective de la membrii comisiei de cercetare administrativă, printre care se află intimatul-reclamant.
Dar, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, cercetarea administrativă s-a finalizat prin procesul-verbal de cercetare administrativă nr. 307049 din 24 ianuarie 2008 în termenul de 120 de zile impus de lege, începând la 1 octombrie 2007 şi sfârşind la 29 ianuarie 2008.
Critica recurentului-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor în ce priveşte greşita admitere de către instanţa de fond a cererii de intervenţie accesorie formulată de Corpul Naţional al Poliţiştilor este şi ea neîntemeiată.
Aceasta pentru că potrivit HG nr. 1305 din 20 noiembrie 2002 privind aprobarea Regulamentului de Organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor şi Legii nr. 360 din 6 iunie 2002 privind statutul poliţistului, acest organism promovează interesele poliţiştilor şi apără drepturile acestora.
Cum obiectul cauzei dedusă judecăţii este anularea unor acte prin care s-au adus atingere unor drepturi ale poliţistului de frontieră, în mod corect instanţa de fond a procedat la admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de Corpul Naţional al Poliţistului în interesul reclamantei.
Critica aceluiaşi recurent-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor referitoare la acordarea în integralitate a cuantumului onorariilor de avocat - cheltuieli de judecată în sumă de 6376,73 lei la care a fost obligat către intimata-reclamantă este de asemenea neîntemeiat.
Instanţa de fond avea dreptul de a micşora onorariul de avocat, însă acest lucru nu este reglementat ca o obligaţie a instanţei de judecată, iar în al doilea rând, în speţă, în mod corect s-a apreciat că nu se impunea reaprecierea onorariului de avocat sub aspectul reducerii cuantumului faţă de complexitatea speţei şi munca depusă de avocat, onorariul avocaţial cuprinzând toate actele de procedură îndeplinite şi asistenţa legală a reclamantului încă din faza plângerii în faţa Comisiei de jurisdicţie a Imputaţiilor.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte retine că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a pronunţat sentinţa atacată, constatând nelegalitatea hotărârii nr. 58 din 30 mai 2008 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi a deciziei de imputare nr. 307053 din 24 ianuarie 208 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi dispunând anularea acestora, exonerând pe intimata-reclamantă de plata sumei de 77.663 lei ce i-a fost imputată nelegal.
Recursurile formulate sunt nefondate şi, în baza art. 312 C. proc. civ., vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva sentinţei civile nr. 333 din 26 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara.
Obligă recurenţii-pârâţi la plata sumei de 5868,52 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat şi cheltuieli de transport, către intimata-reclamantă U.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3091/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3314/2009. Contencios → |
|---|
