ICCJ. Decizia nr. 3086/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3086/200.
Dosar nr. 9003/3/200.
Şedinţa publică din 4 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1339 din 22 octombrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 9003/3/LM/2007, Tribunalul Bucureşti a dispus declinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, având în vedere dispoziţiile art. 80 şi art. 106 din Legea nr. 188/1999.
S-a reţinut şi faptul că prin cererea înregistrată la data de 13 martie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul M.B.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecţie şi Pază, obligarea pârâtului la reluarea în evidenţă militară cu gradul avut anterior, respectiv la data trecerii în rezervă, să se dispună ca timpul cât a fost trecut în rezervă să se includă în calculul stagiului de grad, precum şi obligarea instituţiei la plata salariului de la data trecerii în rezervă până la data reluării în evidenţă şi la plata sumei de 7000 Euro despăgubiri morale.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că în perioada 15 aprilie 2004 -17 august 2004 a fost subofiţer activ în cadrul pârâtului, ulterior fiind trecut în rezervă în urma unui incident petrecut între un fost coleg de serviciu C.T. şi numitul P.Ş.
S-a mai arătat că incidentul minor a degenerat, ca urmare a presiunii mediatice, iar Consiliul de judecată al S.P.P. a propus trecerea sa în rezervă pentru abateri grave de la prevederile Regulamentelor disciplinei militare. Consideră că soluţia consiliului de judecată este neîntemeiată, iar trecerea sa în rezervă abuzivă.
A mai susţinut reclamantul că potrivit sentinţei penale nr. 240 din 2 februarie 2006 pronunţată de Judecătoria Medgidia, irevocabilă prin Decizia penală nr. 544/P din 12 octombrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice.
La data de 22 mai 2008 pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile tardivităţii formulării acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive şi a depus actele privind măsura trecerii în rezervă a reclamantului.
La 11 iunie 2008 reclamantul a formulat o cerere prin care a solicitat anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. 114 din 16 august 2004 emis de Directorul S.P.P.
La data de 26 iunie 2007 reclamantul printr-o altă cerere înregistrată sub dosar nr. 23842/3/2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a solicitat anularea aceluiaşi ordin. Şi această cerere a fost declinată spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin încheierea din 10 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus conexarea dosarului nr. 23842/3/2007 la dosarul nr. 9003/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 2327 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii invocată de pârâtă şi a respins acţiunea principală astfel cum a fost completată şi precizată şi pe cea conexă ca tardiv formulate.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că, deşi reclamantul a solicitat anularea ordinului de trecere în rezervă nr. DP 114 din 16 august 2004 prima dată prin cererea completatoare din 11 iunie 2008 şi pe cale separată la 26 iunie 2007, acesta este capătul principal al cererii de chemare în judecată, celelalte având caracterul unor cereri accesorii cererii principale, situaţie dovedită chiar de motivarea acţiunii introductive din 13 martie 2007.
Pe aspectul tardivităţii a constatat prima instanţă că Ordinul contestat a fost emis la data de 16 august 2004, reclamantul luând cunoştinţă de măsura trecerii în rezervă la data de 17 august 2004, potrivit afirmaţiilor făcute de acesta în faţa instanţei.
S-a mai reţinut că la data formulării cererilor de anulare a ordinului, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevedea că „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. 1, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului", adică, în speţă, reclamantul putea solicita anularea ordinului de trecere în rezervă cel mai târziu la data de 17 august 2005, după această dată cererea reclamantului fiind tardiv formulată.
S-a reţinut în final că reclamantul nici nu putea invoca necunoaşterea ordinului atâta timp cât acesta a fost emis în baza unei hotărâri a Consiliului de judecată pe care nu a contestat-o, iar măsura a avut ca efect încetarea raporturilor de serviciu cu instituţia pârâtă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul M.B.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs recurentul-reclamant aduce, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
- Instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii şi dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., prin faptul că a apreciat cererea privind anularea Ordinului nr. 114 din 16 august 2004 ca fiind capătul de cerere principal, iar această calificare nu a fost supusă dezbaterilor.
- Se susţine că deşi instanţa a rămas în pronunţare cu privire la excepţia tardivităţii formulării acţiuni, a intrat şi în judecarea fondului cauzei însă nu a cercetat dacă fapta sa era de natură să determine trecerea în rezervă.
- Celelalte critici se subsumează celei potrivit căreia în mod greşit prima instanţă a apreciat ca fiind tardiv formulată acţiunea reclamantului, întrucât nu a stabilit corect momentul de la care începe să curgă termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Se susţine că în mod eronat curtea a reţinut că a avut cunoştiinţă de ordinul contestat la data de 17 august 2004, iar termenul maxim de introducere a acţiunii este 17 august 2005, întrucât ordinul i-a fost comunicat, conform obligaţiei ce revenea pârâtului, în şedinţa din 28 mai 2007, iar de măsura trecerii în rezervă a luat cunoştiintă din ziarul „ Adevărul" din data de 13 august 2004.
Prin urmare, data comunicării actului nu echivalează cu data luării la cunoştiintă, astfel că nu poate fi reţinută tardivitatea acţiunii în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. In raport de data comunicării ordinului se susţine că acţiunea sa referitoare la anularea acestuia nu este tardivă.
Se invocă şi greşeli materiale strecurate în considerentele sentinţei recurate, în sensul că a fost menţionată Legea nr. 544/2004, care nu este incidenţă în cauză.
De asemenea se precizează că declaraţia sa, reţinută de instanţă ca şi probă care atestă cunoaşterea ordinului poartă data de 17 august 2004 şi nu 17 august 2008. Susţine că aceasta nu poate fi considerată ca o probă concludentă în ceea ce priveşte comunicarea ordinului contestat. Se arată că sunt eronate cele reţinute de prima instanţă, în sensul că atât nota de lichidare cât şi hotărârea Consiliului de judecată fac dovada că recurentul avea cunoştiintă de ordinul contestat, deoarece acestea reprezintă doar deduceri ale instanţei care nu dovedesc că a avut cunoştiintă despre conţinutul ordinului de trecere în rezervă.
Intimatul Serviciul de Protecţie şi Pază a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa recurată, întrucât termenul maxim de formulare a acţiunii de anulare a ordinului era 17 august 2005, iar acţiunea formulată la 13 martie 2007 este tardivă.
Înalta Curte, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate, de dispoziţiile legale incidente, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct .7 C. proc. civ. nu poate fi reţinut întrucât din considerentele sentinţei recurate rezultă că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia pronunţată, nefiind sesizate motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Hotărârea recurată cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.
Critica ce vizează greşita calificare a cererilor în cereri principale şi cereri accesorii (conexe) nu poate fi reţinută.
Recurentul-reclamant a solicitat anularea ordinului de trecere în rezervă nr. DP 114 din 16 august 2004 emis de Serviciul de Protecţie şi Pază iniţial la 11 iunie 2007 şi ulterior la 26 iunie 2007, prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti şi înregistrată la nr. 23842/3/2007, secţia conflicte de muncă şi asigurării sociale, menţionând că a luat cunoştiintă de acest ordin la 28 mai 2007, odată cu comunicarea unor înscrisuri în cadrul unui alt proces.
In mod corect prima instanţă a reţinut că acesta este petitul principal al cererii reclamantului, celelalte cereri având un caracter accesoriu întrucât cererile referitoare la reluarea în evidenţa militară cu gradul avut anterior datei trecerii în rezervă, includerea în calculul stagiului în grad a timpului cât a fost trecut în rezervă, obligarea pârâtului la plata salariului de la data trecerii în rezervă şi până la data luării în evidenţa pârâtului, precum şi obligarea la plata despăgubirilor morale, nu pot fi analizate decât în contextul în care instanţa de contencios administrativ se pronunţă cu privire la cererea de anulare a ordinului de trecere în rezervă. Este o legătură indisolubilă între cererea de anulare a ordinului şi celelalte solicitări ce derivă din cererea principală, astfel că acestea au caracter accesoriu faţă de cererea care vizează anularea actului administrativ care este cerere principală.
Mai mult, în sprijinul acestor argumente vin şi dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, din interpretarea cărora rezultă că obiectul principal al unei acţiuni în contencios administrativ îl constituie anularea actului administrativ supus judecăţii.
Instanţa, ca urmare a conexării cauzei cu nr. 23842/3/2007 la dosarul nr. 9003/3/2007, prin încheierea din 10 septembrie 2008, ce nu a fost recurată, în mod corect a procedat la soluţionarea cauzei, atât cu privire la cererea principală cât şi la cea conexă.
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii", însă aceste dispoziţii impun instanţei să se pronunţe cu privire la toate capetele de cerere cu judecata cărora a fost învestită şi nu vizează ordinea de soluţionare a acestora.
După cum se constată, prima instanţă s-a pronunţat atât cu privire la acţiunea principală, completată şi precizată, cât şi la cea conexă. De asemenea a fost respectat principiul contradictorialităţii, fiind pusă în discuţia părţilor excepţia tardivităţii formulării cererii care vizează anularea ordinului de trecere în rezervă, neincumbând instanţei obligaţia de a pune în dezbaterea părţilor calificarea cererii privind anularea ordinului ca fiind cerere principală.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, fiind corectă soluţia de respingere a cererilor reclamantului ca tardiv formulate, însă pentru considerentele ce vor fi expuse.
Argumentele invocate în susţinerea acestui motiv de recurs se subsumează, în esenţă, problemei de drept care priveşte termenul de introducere a acţiunii de anularea actului administrativ menţionat la instanţa de contencios administrativ.
Cum legalitatea actului se cenzurează în raport de prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui, este evident că vor fi avute în vedere în ceea ce priveşte calcularea termenului de introducere a acţiunii în anulare dispoziţiile din actul normativ incidente de la acel moment.
După cum se constată, actul administrativ atacat, transpus în Ordinul nr. DP 114 din 16 august 2004 a fost emis sub imperiul Legii nr. 29/1990.
Acest act normativ prevedea în art. 5 alineatul final că acţiunea în anulare a unui act administrativ nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
Actul atacat sub imperiul Legii nr. 80/1995 reprezenta secret de serviciu, iar părţii i se comunica numai măsura dispusă împotriva căreia se putea acţiona în judecată.
In faţa instanţei de contencios administrativ se poate cere declasificarea actului în scopul comunicării către partea interesată
Prevederile legilor speciale derogau de la prevederile legii generale, respectiv Legea nr. 29/1990.
Din nota de lichidare din 17 august 2004 întocmită cu prilejul trecerii în rezervă cât şi din declaraţia din 17 august 2004 (filele 60-61 din dosar nr. 23842/3/2007) rezultă că la această dată recurentul-reclamant avea cunoştinţă de măsura trecerii în rezervă. Mai mult, prin cererea de chemare în judecată, formulată la 13 martie 2007, ce a format obiectul dosarului nr. 9003/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, recurentul-reclamant susţine că „la 12 august 2004 Consiliul de judecată al SPP a propus..., iar în luna august 2004 s-a dispus trecerea sa în rezervă".
In concluzie, este necontestat faptul că recurentul-reclamant a avut cunoştinţă de măsura trecerii în rezervă la 17 august 2004, aceasta producându-şi efectele de la această dată.
Prin urmare, nu se poate susţine că nu a putut cunoaşte vătămarea ce i s-a produs încă de la momentul când i s-a comunicat că s-a luat împotriva sa măsura de trecere în rezervă, aceasta fiind şi executată la acea dată, încetând raporturile de serviciu dintre părţi.
Având în vedere cele reţinute anterior, în raport de data comunicării măsurii - 17 august 2004, cererea formulată în instanţă în ceea ce priveşte anularea ordinului de trecere în rezervă menţionat la 11 iunie 2007 şi la 26 iulie 2007, este tardivă.
De fapt acţiunea reclamantului formulată iniţial la 13 martie 2007 a fost generată de faptul că ulterior, ca urmare a unor sentinţe penale acesta a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 180 alin. (2) şi art. 321 C. pen.
Ori, posibilitatea de repunere în discuţie fără limită de timp a unor acte administrative definitive, care şi-au produs efectele, fiind şi executate, este contrară principiului securităţii raporturilor juridice menţionat constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (ex. cauza Beian, cauza Brumărescu c. României)
Referitor la criticile care vizează faptul că în considerentele sentinţei recurate este menţionată Legea nr. 544/2004 cât şi data de 17 august 2008 în loc de 17 august 2004, instanţa de recurs apreciază că acestea sunt erori materiale, fără relevanţă în dezlegarea problemei de drept referitoare la calcularea termenului de formulare a cererii de anulare a actului în raport de care a fost soluţionată cauza.
Avându-se în vedere considerentele expuse anterior, cât şi dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 312 alin. (1) teza a II-a, alin. (3) C. proc. civ., se va respinge recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.B.D., împotriva sentinţei civile nr. 2327 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3083/2009. Contencios. Anulare acte emise de... | ICCJ. Decizia nr. 3089/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
