ICCJ. Decizia nr. 3279/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3279/2009
Dosar nr. 4939/40/200.
Şedinţa publică din 12 iunie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Botoşani la data de 18 noiembrie 2008, reclamanta V.E.B. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială Botoşani, solicitând anularea în parte a deciziei nr. 113 din 10 ianuarie 2006, emisă de pârâtă şi comunicată la data de 27 octombrie 2008, şi obligarea pârâtei la plata sumei de 6.400 lei, reprezentând indemnizaţia cuvenită şi neachitată în perioada 1 ianuarie 2006 – 31 august 2006, în temeiul art. 1 din OUG nr. 148/2005.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat şi excepţia de nelegalitate a art. 2 alin. (3) din HG nr. 1825/2005, cu motivarea că definiţia dată noţiunii de „naştere" prin actul administrativ-normativ menţionat contravine art. 1 şi art. 6 din OUG nr. 148/2005, precum şi art. 16 alin. (1) şi art. 49 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, instituind o discriminare între persoane aflate în situaţii identice, respectiv între copiii proveniţi dintr-o naştere multiplă şi cei rezultaţi dintr-o naştere simplă.
Prin încheierea din data de 18 februarie 2009, Tribunalul Botoşani, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a dispus sesizarea Curţii de Apel Suceava în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel învestită, prin sentinţa nr. 71 din 27 martie 2009, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată de Guvernul României şi a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă, reţinând contrarietatea art. 2 alin. (3) din HG nr. 1825/2005 în raport cu prevederile art. 1 şi art. 6 alin. (1) din OUG nr. 148/2005.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin modul în care definesc naşterea, prevederile art. 2 alin. (3) din HG nr. 1825/2005 creează posibilitatea interpretării dreptului de acordare a indemnizaţiei pentru faptul naşterii, iar nu pentru toţi copiii rezultaţi, aşa cum ar fi firesc şi cum rezultă din dispoziţiile art. 1 şi art. 6 alin. (1) din OUG nr. 148/2005.
A fost reţinută, totodată, contrarietatea normei supuse analizei cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 şi art. 29 pct. 2 din declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la nediscriminare şi limitează condiţiile în care pot fi acceptate îngrădiri ale exerciţiului drepturilor şi libertăţilor persoanei.
Pârâtul Guvernul României a declarat recurs împotriva sentinţei menţionate, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât s-a referit, în primul rând, la soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, pe care o consideră greşită dintr-o dublă perspectivă:
- HG nr. 1825/2005 a fost abrogată expres prin HG nr. 1025/2006, astfel că nu mai putea forma obiect al controlului de legalitate exercitat de instanţă;
- art. 4 din Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea cenzurării, pe calea excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual.
În ceea ce priveşte „fondul" cauzei, recurentul-pârât a arătat că soluţia primei instanţe este nelegală, pentru că dispoziţiile art. 2 din HG nr. 1825/2005 sunt conforme OUG nr. 148/2005, care a prevăzut acordarea unei singure indemnizaţii lunare, indiferent de numărul de copii rezultaţi în urma naşterii, astfel cum s-a constatat în Decizia nr. 937/2006, pronunţată de Curtea Constituţională.
Guvernul României a mai arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere că măsurile de protecţie socială prevăzute de legea în aplicarea căreia a fost emis actul normativ contestat urmăresc îmbunătăţirea echilibrului social-economic al familiei şi nu reprezintă măsuri de protecţie a copilului, cum sunt cele privind alocaţia de stat pentru copii.
Recurentul a precizat că norma legală a recunoscut dreptul la acordarea unei singure indemnizaţii pentru familie, chiar dacă aceasta are doi copii gemeni, şi că aceeaşi reglementare a fost menţinută de noile norme de aplicare a Ordonanţei de urgenţă, aprobate prin HG nr. 1025/2006, indemnizaţia reprezentând un substitut al salariului părintelui, iar nu o măsură de ocrotire a copilului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând fiecăreia dintre criticile formulate de recurentul-pârât.
Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a judeţului Botoşani a formulat şi ea o întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului Guvernul României, casarea sentinţei ca fiind netemeinică şi nelegală şi pe cale de consecinţă respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-pârât şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Excepţia de nelegalitate pe care curtea de apel a fost învestită să o soluţioneze, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, are ca obiect o normă cuprinsă în HG nr. 1825/2005, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, împrejurarea că HG nr. 1825/2005 a fost abrogată prin HG nr. 1025/2006 nu îngrădeşte controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate, pentru că, pe de o parte, actul administrativ–normativ în discuţie a produs efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare, efecte care nu sunt înlăturate prin evenimentul legislativ al abrogării, iar pe de altă parte, soluţionarea acţiunii de fond depinde de legalitatea actului respectiv, în litigiu fiind sume pretinse pentru perioada anterioară abrogării.
De asemenea, Înalta Curte constată că natura juridică de act administrativ unilateral cu caracter normativ a HG nr. 1825/2005 nu atrage inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, concluzie la care conduce interpretarea sistematică, logică şi istorico-teleologică a Legii nr. 554/2004.
Evoluţia în timp a actualei legi a contenciosului administrativ şi însăşi terminologia uzitată în textele care reglementează excepţia de nelegalitate nu sunt de natură să configureze un fine de neprimire a excepţiei de nelegalitate a actelor administrativ-normative, principiul coerenţei legislative impunând interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate pentru ambele categorii de acte administrative unilaterale, astfel încât acest mijloc de apărare să nu fie aplicat restrictiv, deturnat de la scopul pentru care a fost instituit de legiuitor.
Pe baza argumentului de interpretare logică a fortiori, dacă legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare, pe calea excepţiei de nelegalitate, pentru acte de autoritate individuale, cu atât mai mult un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit subiectelor de drept în legătură cu actele administrativ-normative, ale căror efecte au caracter general, impersonal şi abstract.
În fine, nu poate fi ignorată, în această privinţă, practica judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care s-a pronunţat în mod repetat în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ, atât anterior cât şi ulterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007.
Interpretând legea naţională prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituţia României, într-un sens care să concorde prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Înalta Curte reţine că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate şi previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi să-şi orienteze conduita în acord cu imperativele legii. De aceea, atunci când textul unei legi, aşa cum este art. 4 din Legea nr. 554/2004, este confuz sau susceptibil de varii înţelesuri, se impune ca previzibilitatea lui să fie asigurată printr-o jurisprudenţă uniformă, care să asigure celor implicaţi în procedurile judiciare posibilitatea de a-şi regla conduita într-o asemenea manieră, încât drepturile şi interesele legitime să nu fie atinse în substanţa lor (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Sunday Times c. Regatului Unit, 1979).
Cât priveşte soluţia dată „fondului" excepţiei de nelegalitate, Înalta Curte constată că instanţa a efectuat o analiză judicioasă a concordanţei art. 2 alin. (3) din HG nr. 1825/2004 cu actul normativ cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea a fost adoptată, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.
Astfel, după ce în art. 2 alin. (1) al HG nr. 1825/2005 se prevede că indemnizaţia pentru creşterea copilului sau, după caz, stimulentul prevăzut de OUG nr. 148/2005 se cuvin pentru fiecare dintre primele trei naşteri sau, după caz, pentru primii trei copii încredinţaţi în vederea adopţiei, adoptaţi sau aflaţi în plasament sau în regim de tutelă, alin. (3) stabileşte că, în înţelesul dispoziţiilor alin. (1), prin naştere se înţelege aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii.
Această definiţie a naşterii, ca premisă pentru acordarea indemnizaţiei, contravine, într-adevăr, prevederilor art. 1 din OUG nr. 148/2005, (în forma în vigoare la data adoptării HG nr. 1825/2005), care foloseşte sintagma de „naştere a copilului", şi creează o discriminare nejustificată, pe de o parte, între copiii rezultaţi din naşteri multiple şi cei rezultaţi din naşteri simple şi, pe de altă parte, între copiii „născuţi" şi copiii adoptaţi sau aflaţi în una dintre celelalte situaţii prevăzute de art. 5 alin. (2) din OUG nr. 148/2005 (aflaţi în plasament ori sub tutelă). Aceasta, pentru că art. 6 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă prevedea că indemnizaţia lunară se cuvine „pentru fiecare dintre primele 3 naşteri" sau, după caz, „pentru primii trei copii" în situaţiile prevăzute de art. 5 alin. (2).
Nu poate fi acceptată susţinerea recurentului-pârât, în sensul că măsurile de protecţie socială prevăzute în OUG nr. 148/2005 urmăresc îmbunătăţirea echilibrului social-economic al familiei, iar nu protecţia copilului, pentru că o asemenea interpretare ar contraveni spiritului ordonanţei de urgenţă şi scopului urmărit de legiuitor, aşa cum pot fi ele decelate chiar din titlul şi din preambulul actului normativ în discuţie, „susţinerea familiei în vederea creşterii copilului".
Această interpretare a fost, de altfel, confirmată de evoluţia legislativă ulterioară, art. 2 din OUG nr. 148/2005, aşa cum a fost modificat prin Legea nr.239 din 10 iunie 2009, prevăzând majorarea cuantumului indemnizaţiei cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină generală, de tripleţi sau de multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere.
Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (1) din OUG nr. 148/2005, nu poate fundamenta o soluţie contrară celei pronunţate de instanţa de fond, având în vedere distincţiile de regim juridic între excepţia de neconstituţionalitate şi excepţia de nelegalitate, obiectul diferit al acestora, precum şi argumentul, corect reţinut de curtea de apel, că instanţelor judiciare le revine obligaţia, instituită prin art. 20 alin. (2) din Constituţia României, de a interpreta normele interne astfel încât să asigure concordanţa acestora cu pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 71 din 27 martie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal , ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3269/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3282/2009. Contencios → |
|---|
