ICCJ. Decizia nr. 3282/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3282/2009
Dosar nr. 803.1/32/200.
Şedinţa publică din 12 iunie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 135 din 17 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de SC H. SA, sucursala H. Bistriţa, în numele SC H. SA Bucureşti, în contradictoriu cu Consiliul local al Municipiului Piatra Neamţ.
A fost anulat - în parte – art. 1 din Decizia nr. 24 din 9 martie 2007, prin care a fost soluţionată contestaţia asupra obligaţiilor fiscale în sumă de 679.907 lei.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
A fost anulată Decizia de impunere nr. 32595D din 21 decembrie 2006, cu excepţia taxei de autorizare a construcţie în sumă de 185 lei.
Au fost anulate, în parte, raportul de inspecţie fiscală din 18 decembrie 2006 şi Decizia de impunere nr. 9795 din 9 martie 2007 pentru obligaţiile fiscale privind: impozitul pe clădiri şi accesoriile – 4291 lei; taxa pentru lipsa folosinţei terenurilor şi accesoriile – 670.140 lei; taxa maximă de concesiune şi accesoriile – 5476 lei.
Au fost menţinute raportul şi Decizia în privinţa taxei pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate – 443 lei.
A fost disjuns capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 122 din 27 decembrie 2006 de instituire a măsurilor asiguratorii şi declinată competenţa de soluţionare a sa în favoarea Judecătoriei Piatra Neamţ.
Au fost respinse excepţiile privind prematuritatea şi tardivitatea acţiunii.
Au fost respinse excepţiile privind lipsa capacităţii procesuale a reclamantei sucursala H. Bistriţa.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC H. SA Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, asupra excepţiilor:
- că nu se poate reţine prematuritatea acţiunii, întemeiată de pârât pe ideea că acţiunea a fost promovată înainte de soluţionarea contestaţiei administrative împotriva deciziei de impunere nr. 9795/2007, întrucât lipsa actului administrativ de soluţionare este reţinută şi de instanţa de casare, iar instanţa de rejudecare nu a dezlegat problema prematurităţii; că acţiunea nu este prematură, întrucât reclamanta a contestat Decizia nr. 24/2007 care a fost emisă în soluţionarea contestaţiei, pe care a admis-o în parte; că a doua decizie de impunere, nr. 9795/2007 a fost emisă ca urmare a admiterii în parte a contestaţiei, iar nu pe baza altui raport de inspecţie fiscală;
- că acţiunea nu este tardivă, cum a pretins pârâtul pe temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât acesta nu este aplicabil, nefiind vorba de un act administrativ jurisdicţional, ci de un act administrativ; că termenul aplicabil în speţă este cel prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, de 6 luni de la comunicarea de către pârât a deciziei nr. 24/2007.
- că excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei nu este întemeiată, întrucât acesteia, ca sucursală şi entitate fără personalitate juridică îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 C. proCod Fiscal care definesc „contribuabilul"; că acţiunea astfel formulată a fost confirmată de societatea căreia sucursala îi este subordonată;
- că nu se poate reţine excepţia lipsei calităţii procesuale a SC H. SA pentru aceleaşi argumente referitoare la cealaltă excepţie, dar şi întrucât prin Decizia nr. 186/2000 această societate a prevăzut delegarea dreptului de a formula acţiuni în justiţie de către directorii sucursalelor.
Asupra fondului cauzei, instanţa a reţinut, în esenţă:
- că impozitul pe clădiri nu este datorat, întrucât construcţiile pentru care s-a stabilit sunt construcţii speciale, scutite expres de la plată, conform art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. a), n), q) şi s) Cod Fiscal
- că taxa de concesionare are o bază contractuală – prin contractul încheiat de reclamantă cu SC A.C. SA – şi nu poate fi impusă unilateral de pârât, ca obligaţie fiscală, argumentul legal fiind art. 248 Cod fiscal care nu prevede această taxă printre taxele locale.
- că taxa pentru lipsa folosinţei terenurilor nu este datorată de reclamantă, întrucât sunt aplicabile dispoziţiile art. 257 lit. j) Cod Fiscal care prevăd anumite scutiri, terenurile concesionate de reclamantă intrând între cele scutite de impozitul pe teren; că reclamanta nu s-a aflat niciodată în posesia, folosinţa sau administrarea acestora şi nu i se poate imputa că ar fi folosit fără titlu aceste terenuri;
- că taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate, în sumă de 443 lei – stabilită după admiterea contestaţiei administrative – este datorată, întrucât scutirile de la plata acesteia, reglementate de art. 272 Cod Fiscal se referă la instituţiile publice şi la persoane care închiriază panoul altei persoane ori la anumite moduri şi tipuri de afişaj care nu se regăsesc în speţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă pârâtul, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.
În motivarea cererii, recurentul susţine că:
1. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), întrucât a soluţionat excepţii care nici nu au mai fost invocate în al doilea ciclu procesual, deşi motivele de casare se refereau la situaţia că regimul juridic al terenului ocupat de reclamantă nu este clarificat.
2. Instanţa nu s-a pronunţat asupra constatărilor organului de control, ci a reţinut considerente străine pricinii, deşi prin acţiunea introductivă şi precizarea ei s-a solicitat: anularea raportului de inspecţie nr. 32596/2006, a deciziei de impunere nr. 9795D din 9 martie 2007, iar în fapt Decizia nr. 24 din 9 martie 2007 prin care organul fiscal a admis în parte contestaţia administrativă(art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
3. Instanţa nu a soluţionat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei asupra bunurilor proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice şi asupra terenurilor pe care acestea sunt amplasate, ceea ce justifică incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
4. Instanţa a respins fără temei legal excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă activă a sucursalei H. Bistriţa, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 41 C. proc. civ., precum şi cele ale art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, iar soluţia fiind contrară practicii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Consideră recurentul că recunoaşterea capacităţii procesuale de folosinţă activă a sucursalei reprezintă o încălcare a unui principiu, precum şi a regulii că excepţiile nu se pot prezuma.
Arată recurentul că acţiunea a fost formulată în temeiul art. 7 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, lege care, în art. 1, prevede sfera subiectelor care pot formula acţiuni în contencios administrativ, iar textul lui se referă la „persoane", adică entităţi cu personalitate juridică, aceeaşi formulare fiind reluată şi în art. 7 şi art. 8 din lege.
Susţine recurentul că dispoziţiile Codului de procedură fiscală nu se derogă de la cele ale art. 41 alin. (2) C. proc. civ., iar art. 17 C. proCod Fiscal, când defineşte contribuabilul, nu legitimează capacitatea procesuală de folosinţă activă a entităţilor fără personalitate juridică precum sucursalele.
Arată recurenta că a recunoaşte calitatea de contribuabil presupune a recunoaşte calitatea de debitor a sucursalei, iar în plan procesual calitatea de debitor are corelativ doar în capacitatea procesuală pasivă, dar nu şi în cea activă.
În fine consideră recurentul că derogarea de la dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. se poate face numai printr-un text expres care să acorde sucursalei capacitatea activă, dar în Codul de procedură fiscală o asemenea excepţie nu există.
5. Instanţa a pronunţat o sentinţă nelegală asupra fondului cauzei întrucât:
- Reclamanta datorează impozitul pe clădiri, având în vedere că imobilele în discuţie nu se încadrează în definiţia „construcţiilor speciale" exceptate, iar în această situaţie, pentru construcţii asimilate celor speciale, scutirea de la plata impozitului se face numai cu avizul prealabil al Consiliului local (temei legal: Anexa 2 pct. 7 subpct. 20 din OG nr. 36/2002 şi art. 250 pct. 11 din Legea nr. 571/2003).
- Reclamanta datorează taxa pentru ocuparea terenului fără forme legale, în drept în temeiul: art. 13 alin. (1) şi (2) şi art. 16 din Legea nr. 50/1991 şi al Hotărârii Consiliului local nr. 194/2000, nr. 185/2001, nr. 240/2002, nr. 232/2003, nr. 189/2004 şi nr. 260/2005, iar în fapt pentru că reclamanta: nu are documente din care rezultă dreptul ei de folosinţă; nu are reglementat regimul juridic al terenului; nu a plătit impozit/taxă pentru teren; nu a prezentat organului fiscal certificatul emis de proprietarul terenului (conform HG nr. 1278/2002 şi HG nr. 44/2004, punctele 17.01,17.02, 17.03 şi respectiv pct. 73 alin. (3); nu a analizat dispoziţiile art. 256 alin. (3) Cod Fisca.
În legătură cu această taxă, mai consideră recurentul că aplicarea art. 257 Cod Fiscal la situaţia în speţă s-a făcut de către instanţa de fond prin adăugare la lege, întrucât impozitul pe teren se datorează de către orice proprietar, iar taxa pe teren se datorează de către titularii dreptului de administrare/folosinţă asupra terenului, iar taxa aceasta nu figurează printre scutirile prevăzute de art. 257.
De asemenea, arată recurentul că, întrucât reclamanta nu i-a prezentat documente din care să rezulte regimul juridic al terenului pe care-l ocupă, stabilirea şi calcularea taxei s-a făcut ca „ taxă pentru ocuparea terenului fără forme legale" tip de taxă pe care Consiliul local Piatra Neamţ l-a instituit prin mai multe hotărâri ale sale, emise pentru fiecare an fiscal.
Susţine, în fine, recurentul cu privire la această taxă, că reclamanta, în mod culpabil, nu a prezentat în nici un an fiscal declaraţia fiscală de impunere şi documentele asupra regimului juridic al terenului, încălcând astfel dispoziţiile art. 290 Cod Fiscal (în forma sa în vigoare la data inspecţiei – decembrie 2006) şi că ulterior a recunoscut explicit (adresa nr. 9261/2007) că proprietarul terenului de 3546 mp este municipiul Piatra Neamţ.
6. Instanţa a analizat trunchiat textele de lege invocate în actele de control, nu a clarificat problematica specifică legislaţiei fiscale, inclusiv cele privind impozitele şi taxele locale şi a ignorat dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal.
Recursul nu se fondează.
1. Instanţa de casare, deşi a admis recursul pârâtei, nu a dat o dezlegare problemei juridice a prematurităţii acţiunii, ca excepţie invocată de pârât. Considerentele deciziei de casare semnalează existenţa unui probatoriu insuficient – la acel moment – pentru a permite soluţionarea excepţiei.
Ca urmare, în mod legal, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond în rejudecare a analizat toate excepţiile invocate de pârât.
De altfel, dacă instanţa de recurs ar fi soluţionat excepţia prematurităţii acţiunii prin admiterea ei nu ar mai fi putut trimite cauza spre rejudecare.
Iar în rejudecare, pârâta a formulat două răspunsuri la precizările acţiunii (filele 177 şi 213), invocând două excepţii noi, dar nerenunţând expres la cea a prematurităţii.
Ca urmare, instanţa nu avea nici dreptul, nici obligaţia de a presupune o renunţare a pârâtei la vreuna dintre apărările invocate pe cale de excepţie, de la începutul procesului.
Aşadar, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru excepţia tardivităţii.
2. Instanţa de fond a fost investită cu verificarea legalităţii celor trei acte administrative atacate, pe care le-a analizat punctual, înlăturând cu argumente legale şi constatările organului de control, astfel încât Curtea de faţă nu poate reţine nici incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
3. Cele două excepţii invocate de pârât în rejudecare au fost analizate de instanţa de fond distinct şi prealabil fondului (pag. 13, 14), iar Curtea de faţă constată că argumentarea instanţei este coerentă, explicită şi logică.
Aşa fiind, invocarea de către recurentă a art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată.
4. Instanţa de fond a soluţionat în mod legal excepţiile invocate de pârât în rejudecare, esenţială fiind în speţă confirmarea acţiunii SC H. SA Bucureşti, precum şi Decizia nr. 186 din 12 decembrie 2000 a acesteia prin care sucursalele sunt mandatate să formuleze acţiuni în justiţie în numele societăţii.
Această delegare de putere face inutilă orice discuţie teoretică asupra regimului capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei.
Pe de altă parte, recurenta este în eroare asupra sensului art. 17 C. proCod Fiscal, întrucât în dreptul substanţial „contribuabilul" este „debitor" numai în limita obligaţiilor bugetare legal datorate, dar poate fi, deopotrivă „creditor" în situaţia în care este îndreptăţit la restituirea unor sume achitate/percepute nelegal drept obligaţii fiscale.
Din punct de vedere procesual, însă, orice contribuabil poate avea capacitate procesuală activă, câtă vreme Codul de procedură fiscală prevede dreptul său de a contesta actele administrativ fiscale şi o procedură specială pentru exerciţiul acestui drept.
5. În ceea ce priveşte criticile asupra modului de soluţionare a fondului cauzei, Curtea de faţă reţine:
a) Pe perioada controlată, impozitul pe clădiri era reglementat de OG nr. 36/2002 şi de Codul fiscal (Legea nr. 571/2003). În anul 2004 recurenta este cea care a recunoscut scutirea pentru construcţiile în litigiu, întrucât reclamanta a depus declaraţiile legale. Deşi aceste construcţii nu şi-au schimbat regimul ulterior, recurenta a ridicat scutirea acordată, fără a notifica pe contribuabil şi fără a justifica legal această măsură. Aşa fiind, instanţa de fond a constatat în mod corect că impozitul pe clădiri calculat ulterior nu este datorat de reclamantă. O măsură de anulare a scutirii legale nu ar putea fi aplicată, la limită, decât printr-un act administrativ emis în procedura prescrisă de lege, adus la cunoştinţa contribuabilului în mod oficial, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a-l contesta, ceea ce, în speţă, nu s-a respectat.
Pe de altă parte, însă, caracterul legal al scutirii – întemeiată pe art. 250 Cod Fiscal – nu poate fi înlăturat printr-un act unilateral al unei autorităţi locale.
b) În ceea ce priveşte „taxa lipsă folosinţă teren", taxă locală pe care recurenta a stabilit-o ca tip de taxă locală prin hotărâri succesive ale consiliului local, instanţa de fond a stabilit în mod corect că reclamanta nu o datorează. Argumentul esenţial al acestei soluţii este existenţa valabilă a unui contract de concesiune încheiat de reclamantă şi în temeiul căruia aceasta achită taxa de concesiune Regiei Autonome „Domeniul Public" şi SC A.C. SA Piatra Neamţ.
În raport cu această realitate juridică, susţinerile din recurs sunt nefondate.
De asemenea, instanţa a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 257 Cod Fiscal, întrucât terenul concesionat în cauză intră în categoria celor vizate de scutirea prevăzută de litera j) a textului.
În fine, câtă vreme reclamanta nu s-a aflat niciodată în posesia zonelor de protecţie, nu se poate vorbi de o obligaţie a sa decurgând din lipsa de folosinţă pe care ar fi cauzat-o recurentei. Ca urmare, concluzia instanţei de fond este corectă şi cu privire la acest teren.
Este irelevant juridic că reclamanta ar fi recunoscut că municipiul Piatra Neamţ este proprietarul terenurilor în discuţie, căci în speţă nu se pune problema revendicării acelor terenuri, a stabilirii dreptului de proprietate al uneia sau alteia dintre părţi.
Esenţial este că, atâta vreme cât dreptul de folosinţă al reclamantei are o bază contractuală legitimă, iar acele terenuri fac parte din categoria celor scutite legal, recurenta nu poate obliga pe posesorul lor să plătească o taxă nedatorată.
6. Instanţa de fond a soluţionat cauza numai sub incidenţa Codului fiscal şi a actelor normative conexe, specifice în materia impozitelor şi taxelor locale, astfel încât critica recurentei asupra legii aplicabile este nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Consiliul Local – Direcţia Taxe şi Impozite a Municipiului Piatra Neamţ împotriva sentinţei civile nr. 135 din 17 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3279/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3302/2009. Contencios → |
|---|
