ICCJ. Decizia nr. 3337/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3337/2009
Dosar nr. 516/1/200.
Şedinţa publică din 16 iunie 2009
Asupra contestaţiilor în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Serviciul de Informaţii Externe a chemat în judecată pe pârâţii Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparţinut cultelor Religioase din România şi Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România, solicitând să se dispună anularea deciziei nr. 986 din 4 septembrie 2006 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, cu referire la notificarea nr. 2428 din 13 februarie 2003 formulată de Biserica Evanghelică CA din România, retrocedarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 3147 mp şi construcţie aferentă.
La data de 6 noiembrie 2006, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 3318 din 12 decembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată şi a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Biserica Evanghelică CA Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 986 din 4 septembrie 2006 a cărei anulare a solicitat-o reclamantul, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România a constatat că imobilul în discuţie a fost proprietatea Bisericii Evanghelice Luterane din Bucureşti care a fost deposedată în mod abuziv de acest bun.
S-a mai constatat că prin înscrierea dreptului de proprietate în favoarea Bisericii Evanghelice, conform procesului –verbal nr. 60118 din 13 martie 1943, a fost urmată procedura prevăzută de Decretul nr. 115/1938, construcţia şi terenul revendicate de aceasta fiind expropriate în mod abuziv prin deciziunea nr. 744/1947.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3322 din 8 octombrie 2008, admiţând recursul declarat de Serviciul Român de Informaţii, a casat această hotărâre, iar pe fond a admis acţiunea acestuia şi a anulat Decizia nr. 986 din 4 septembrie 2006 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că premisa de la care a plecat instanţa de fond, respectiv că imobilul a fost proprietatea bisericii, este eronată, întrucât din actele dosarului a rezultat că aceasta a avut doar act de posesie, faptul că înregistrarea în cartea funciară provizorie s-a făcut numai cu acest titlu, fără o recunoaştere expresă a dreptului de proprietate, fiind reţinut şi în sentinţa civilă nr. 669/2002 a Tribunalului Bucureşti, devenită irevocabilă.
S-a constatat, de asemenea, că este greşită concluzia instanţei de fond în sensul că procesul verbal din 13 martie 1943 ar constitui dovada dreptului de proprietate al bisericii, prezumţia existenţei acestui drept, la care face referire art. 4 din OUG nr. 94/2000, fiind înlăturată de celelalte probe administrate în cauză.
Cât priveşte dobândirea proprietăţii prin prescripţie achizitivă, s-a reţinut că nu au fost prezentate dovezi în sensul pensiei utile de peste 30 de ani, anterior anului 1943, iar acţiunea în revendicare întemeiată pe uzucapiune a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs au exercitat calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA din România, Biserica Evanghelică CA Bucureşti şi, respectiv, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Prin ambele contestaţii în anulare s-a susţinut că Decizia nr. 3322/2008 este rezultatul unor greşeli materiale săvârşite de către instanţa de recurs datorită omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei.
În concret, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA din România şi Biserica Evanghelică Bucureşti au susţinut că imobilele în discuţie au fost preluate de stat în mod abuziv fără titlu, în temeiul deciziei nr. 674 din 28 aprilie 1947 şi nu prin deciziunea nr. 744/1947, cum din eroare a reţinut instanţa de recurs, de la Corpul Etnic German, deşi acestea nu făceau parte din patrimoniul respectivei entităţi, întrucât Biserica Evanghelică a făcut dovada că nu a transferat niciodată vreun drept real asupra vreunei instituţii.
Această eroare materială a determinat Înalta Curte să comită alte erori de fapt, apreciind în mod eronat că preluarea imobilului s-a făcut în afara perioadei de referinţă a OUG nr. 94/2000 şi evocând sui generis probe, deşi este de notorietate faptul că recurentul Serviciul Român de Informaţii nu a depus nici un act care să răstoarne prezumţia de proprietate instituită în favoarea Bisericii Evanghelice.
De asemenea, susţin aceşti contestatori, instanţa supremă a încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin imprecizia şi superficialitatea manifestată în cercetarea probelor şi nesocotirea obligaţiei de a motiva hotărârea clar şi precis, neindicând cu suficientă claritate motivele pe care şi-a întemeiat Decizia.
Comisia Superioară a susţinut că la dosar exista procesul verbal nr. 60118/40 şi cartea funciară propriu-zisă, în care este înscris dreptul de proprietate al Bisericii Evanghelice Luterane Bucureşti asupra imobilului în litigiu, acestea fiind datele materiale importante pe care instanţa le-a confundat, reţinând, contrar prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938, că ar atesta doar un dezmembrământ al dreptului de proprietate.
În opinia acestei contestatoare, dacă instanţa nu ar fi omis să cerceteze conţinutul cărţii funciare, ar fi fost evitată confuzia între forţa probantă absolută a acestor înscrisuri şi „prezumţia existenţei dreptului de proprietate" la care s-a făcut referire şi care ar fi fost înlăturată de „celelalte probe administrate în cauză".
Totodată, susţine aceeaşi contestatoare, instanţa nu a motivat clar şi precis Decizia contestată şi nici nu a indicat temeinic motivele pe care aceasta se întemeiază, ci a invocat probe inexistente la dosar şi, prin urmare, inopozabile părţilor, aceasta fiind o altă greşeală materială evidentă, care în plus creionează prezumţia unui proces inechitabil.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că se impune adoptarea soluţiei de respingere a prezentelor contestaţii în anulare, pentru considerentele în continuare arătate.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 alin. (1), prima ipoteză, C. proc. civ., invocat ca temei legal, dispune că hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate pe această cale atunci când dezlegarea dată cauzei este rezultatului unei greşeli materiale.
Această primă ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii şi au condus la pronunţarea unei soluţii eronate.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu poate fi interpretată extensiv, aceasta putând consta doar în neobservarea de către instanţă a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată, nefiind admisibil să se examineze pe această cale justeţea soluţiei adoptate.
Când instanţa a cunoscut existenţa şi conţinutul actului, făcând o apreciere asupra lui, nu mai poate fi vorba de greşeală materială în sensul legii, ci eventual de o greşeală de judecată care nu poate fi îndreptată de aceeaşi instanţă prin retractarea propriei hotărâri.
Această ipoteză a art. 318 C. proc. civ. nu poate viza, în nici un caz, stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa de recurs a înţeles să interpreteze şi să aplice prevederile legale, situaţii în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Motivele invocate în aceste contestaţii nu pot fi circumscrise noţiunii de greşeală materială, în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., vizând indiscutabil modalitatea de apreciere a probelor şi de interpretare de către instanţa de recurs a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Prin urmare, în raport de considerentele expuse, contestaţiile în anulare vor fi respinse ca fiind neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţiile în anulare formulată de contestatorii Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, Biserica Evanghelică CA Bucureşti şi Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România împotriva deciziei civile nr. 3322 din 8 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3336/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3338/2009. Contencios → |
|---|
